Zâmbesc

Îmi place să zâmbesc!

Deseori mi se întâmplă să zâmbesc fără motiv. E poate o mulţumire pentru tot ceea ce mă înconjoară. Este poate doar felul meu de a fi sau exteriorizarea sentimentelor care mă învăluie din senin.

cer senin

Mă bucur când se aşterne liniştea în viaţa mea. Eram tentată să o numesc de fapt “pace”, însă nu am fost vreodată în război cu cineva… sau cel puţin eu una nu am ştiut.

E aşa plăcut când primesc veşti bune de la anumite persoane despre care credeam că au rămas cu resentimente în ceea ce mă priveşte… Încep să zâmbesc şi mă bucur că dracu nu e aşa de negru pe cât ar vrea să pară. Chiar dacă trec anii, chiar dacă noi înşine rămânem cu anumite regrete, ne bucurăm atunci când vedem că nu mai suntem pe o “listă” neagră şi urâtă.

Suntem cu toţii diferiţi… din fericire. Chiar cred că e un lucru pozitiv faptul că nu ne putem asemăna unii cu alţii, deşi inevitabil facem comparaţii. De asemenea, este minunat atunci când reuşim, diferiţi fiind, să ne înţelegem şi să ne completăm. Tindem spre ideal, vedem unii în alţii ceea ce am vrea să avem, ceea ce credem că ne poate face fericiţi, mai fericiţi, cei mai fericiţi. E totuşi paradoxal.

Întotdeauna am fost de părere că înainte de toate trebuie să fim oameni. Mulţi uita acest aspect şi îşi scot la înaintare armele de atac. E neplăcut, dar nu de neiertat. Cu toţii greşim şi e important să ne iertăm mai devreme sau mai târziu.

Viaţa merită trăită la intensitatea sa maximă pentru că nu ştim ziua în care nu vom mai exista. Regretele sunt normale, tocmai din prisma faptului că suntem oameni şi simţim. Sentimentele ne fac să fim fericiţi sau trişti, dar indiferent de caz, ele ne înălţă către ceea ce suntem, adică… oameni.

flori de munte

Advertisements

Toamna si iar Toamna

Nu stiu ce inseamna pentru fiecare dintre voi toamna, insa pentru mine reprezinta un nucleu de stari si sentimente in jurul caruia gravitez.

Toamna, natura incepe sa moara putin cate putin. Cerul e deseori innorat, frunzele se vestezesc si acopera pamantul cu un covor multicolor. Soarele devine timid si se ascunde dupa norii plumburii. Ploaia cade usor peste pamantul insetat…Ziua devine din ce in ce mai scurta, iar noaptea ne duce in visare mai repede decat am vrea…

Toamna aceasta m-a facut sa imi racoresc sufletul in urma verii toride. Toamna m-a facut sa am un dor nebun de duca. Sa plec undeva in lume, sa uit de tot si de toate ca, mai apoi, sa pot sa ma reintorc un alt om. Imi place sa ma reintorc…mereu. Dar cum, in general, visele nu pot sa devina realitate, cel putin in cazul meu, iata-ma intr-o alta zi de toamna, in acelasi loc, cu aceleasi ganduri apasatoare care ma fac sa simt faptul ca sunt…un simplu om. Un om care simte, vede, sufera, iubeste…un om care traieste…

Deseori ma intreb daca stiu sa pretuiesc cu adevarat viata, daca stiu ce inseamna si cum ar fi daca as putea sa ma proiectez dincolo de ea. Mi-ar placea sa pot sa ma privesc prin ochii celorlalti. Cred ca m-ar ajuta sau poate ca doar m-ar ingropa si mai mult…

Sunt uneori sentimente inexplicabile care parca ne fac sa intram in transa si sa ne pierdem in cuvinte…uneori cred ca e prea tarziu, alteori poate prea devreme…Cine stie?!