Început de toamnă

Scriu din ce în ce mai rar şi de fiecare dată când mă decid să mai postez ceva, mă apuca o nostalgie inexplicabilă. Astăzi poate că este de vină vremea rece de afară. În casă este cald şi bine, dar norii negri întunecă totul în calea lor. Sau poate că doar răceală este vinovată.

În majoritatea articolelor mele am scris despre oamenii din jurul meu, aşa cum i-am perceput în anumite momente.

Pe parcursul vieţii cunoaştem o mulţime de oameni. De unii ne ataşăm involuntar, iar pe alţii îi respingem aparent fără motiv pentru că pur şi simplu nu ne face plăcere prezenţa lor. Se întâmplă uneori că unii dintre cei de care ne-am ataşat să ajungă într-un punct în care să ne respingă şi asta să ne provoace indignare şi poate chiar suferinţă. De asemenea, se întâmplă şi ca totul să fie natural şi firesc, iar drumurile noastre să se despartă fără motiv, dar într-un mod liniştit şi uşor de uitat. În cele mai multe cazuri nu suntem capabili să empatizăm şi suntem foarte egoişti. Anii trec şi ajungem să ne reîntâlnim cu toţii, în diferinţe momente în care nici nu ne aşteptam. Cum reacţionăm? Ciudat. Timpul îşi pune amprenta asupra tuturor, iar experienţele de viaţă la care suntem supuşi ne schimba modul de a gândi, de a acţiona, de a simţi.

Reacţionăm întotdeauna diferit, chiar şi în situaţii asemănătoare şi unii dintre noi sunt cu adevărat jucători. Viaţa nu este o glumă, dar sunt momente în care chiar trebuie să luăm totul în râs. Reîntâlnirile întâmplătoare cu oameni uitaţi de vreme ne transforma în actorii unui film bun sau foarte prost, depinde doar de noi. E foarte interesantă reacţia noastră, evidentă şi reprimată în acelaşi timp, de teamă de a fi judecaţi greşit. Suntem oameni şi simţim, chiar dacă uneori ne-am dori să fim imuni şi atunci când ne doare sufletul. Ochii sunt singurii care nu mint, cu siguranţă, iar o privire ţine locul milioanelor de cuvinte. E amuzant şi e şi ciudat în acelaşi timp. Viaţa este plină de întâmplări frumoase şi de întâmplări urâte, dar indiferent de natura lor, toate sunt păstrate într-un loc în sufletul nostru.

Şi am spus DA

A fi iubit e ceva minunat. A iubi este ceva sfânt.

Iubesc şi sunt iubită. Am această certitudine în viaţa mea.

Nu am vrut să scriu despre ceea ce trăiesc şi mereu am încercat să păstrez pentru mine toate clipele frumoase pe care le-am simţit şi le simt tot mai des.

În fiecare an, pe 19 septembrie este o sărbătoare în viaţa mea de cuplu. Am vrut să păstrăm această tradiţie, aşa că, exact în ziua în care am împlinit 4 ani de iubire, am decis să ne unim destinele în mod legal. Chiar dacă vremea a fost uşor capricioasă, emoţiile ne-au cuprins pe amândoi şi nu am mai simţit ploaia rece de toamnă.

Am spus un da uşor tremurat. Mă simţeam de parcă timpul se oprise în loc.

Acum mai mult ca niciodata, simt că acesta este omul potrivit, sufletul cald şi blând de care aveam nevoie. Este omul care îmi dedică totul, omul fără de care nu ştiu dacă aş putea merge mai departe. Îmi oferă siguranţă, protecţie şi dragoste necondiţionată. El este noua mea familie, fratele, prietenul, iubitul, soţul şi viitorul tată al copiilor mei. El este jumătatea mea.

Am trecut împreună prin moment dificile, ne-am pus relaţia la încercare de multe ori până când am reuşit să ne cunoaştem cu adevărat. I-am greşit, mi-a greşit, dar ne-am iertat de fiecare dată pentru că dragostea şi comunicarea ne-au ajutat să ne punem totul în ordine, în ordinea noastră.

Peste o săptămână voi îmbrăca rochia de mireasă şi ştiu că atunci voi fi cu adevărat emoţionată. Numai când mă gândesc, simt un fior care îmi dă târcoale.

Sunt o persoană tradiţionalistă. Îmi place să respect obiceiurile lăsate din străbuni şi voi încerca şi la nunta mea să urmez câteva dintre ele. Nunta  pentru mine reprezintă ceva foarte important, este un moment din viaţă pe care mi l-am dorit dintotdeauna.

Nu îi inţeleg pe cei care sunt contra căsătoriei şi chiar militează împotriva celor care fac acest pas. Am tot vazut în ultima vreme fel şi fel de articole ciudate pe această temă şi sincer nu mă mai  chinui sa gasesc explicatii. Fiecare e liber să decidă în dreptul său, dar nu cred că este in regulă să se emită teorii aberante şi “general” valabile.

Suntem cu toţii diferiţi, din fericire!

Cum ne manifestăm dorul?

Uneori ne agităm, ne pierdem în justificări şi încercam să mutăm munţii din loc.

Alteori plângem şi ne umplem mintea de fraze nesfârşite pe care nu avem curajul să le spunem.

Dar ce este de fapt dorul?

Este oare o agonie a cărei protagonişti suntem? Este trăirea provocată doar din vina celor din jur, a celor care ne fac să suferim? Este propria conştiinţă care nu ne lasă să fim liberi?

Cred că dorul se naşte fie din reprimarea sentimentelor noastre, fie pur şi simplu din neputinţa de a mai spune ceva. Atunci când cineva dispare din viaţa noastră şi se duce dincolo, dorul este iniţial foarte apăsător şi dureros. Cu trecerea timpului avem impresia că am reuşit să depăşim momentul şi începem să vedem soarele din viaţa noastră. Dar, pe măsură ce anii trec, realizăm că dorul este tot acolo, în sufletul nostru şi, o simplă amintire, reuşeşte să ne readucă în faza iniţială şi începe zbuciumul. Viaţa ne joacă feste, aşa cum am mai spus-o de nenumărate ori. Şi cred că se întâmplă asta tocmai pentru că suntem vii.

Atunci când reuşim să mascăm ceea ce trăim înseamnă că suntem mai puternici în ochii celor din jur, chiar dacă noi ştim să nu suntem tocmai aşa. Suntem oameni şi simţim, iubim, iertăm. Dorul întruneşte toate aceste elemente şi ne face să apreciem mai mult ceea ce avem şi, de cele mai multe ori, ceea ce am avut. Cum bine se ştie, atunci când pierdem pe cineva, atunci realizăm ceea ce a însemnat pentru noi.

Cu toţii avem regrete. Nu cred oamenii care spun că nu au regrete. E imposibil! Regretăm că am făcut un lucru şi am vrea deseori să dăm timpul înapoi. Regretăm că am iubit pe cineva care nu a meritat. Regretăm că am alocat timp unei persoane care nu a ştiut să aprecieze gestul nostru. Regretăm mereu!

Nu putem trăi împovăraţi de regrete şi spunem atunci că aşa a fost să fie, deşi în sinea noastră ne frământam şi încercam să găsim explicaţii.

Cred că dorul vine tot din regrete, fie că nu am făcut suficient, fie că ne-am implicat prea mult. Suferinţa, manifestată prin dor, ne face să fim oameni cu adevărat.

Şi restul… e doar tăcere…

Trăieşte clipa!

Revin după îndelungi aşteptări cu un articol care sper să vă pună puţin pe gânduri.

Privesc în jur şi văd tot mai des o mulţime de feţe triste care parcă nu mai ştiu cum să motiveze apariţia ridurile care le inunda faţa. Toţi se grăbesc şi uită să trăiască. Puţin ştiu că nu contează anii din viaţă, ci viaţa din anii lor. Puţin ştiu să iubească fără să se gândească la ziua de mâine, puţin ştiu să se bucure de soarele care încearcă să le încălzească sufletul îngheţat. Puţin sunt cei care trăiesc cu adevărat.

Viaţa ne face să ne cunoaştem unii pe alţii în circumstanţe ciudate uneori. Investim sentimente pentru că avem şi nu ne costă prea mult, de cele mai multe ori doar lacrimi născute din dragoste. Ajungem apoi la răscruce de drum şi începem să ne aruncăm vorbe grele sau mai apoi să trăim cu regrete. Ne pare rău, dar nu avem curajul de o spune. Ne întrebăm oare ce face celălalt, dacă este bine, dacă a reuşit să îşi găsească echilibrul sau hoinăreşte prin viaţă fără vreo ţintă, încărcat cu resentimente şi cu sufletul sfâşiat de durere? Trec zilele, lunile, chiar şi anii şi aflăm întâmplător că s-a pierdut în neant fără a spune ceva. Atunci începem să murim în fiecare zi câte puţin.

Învaţă să ierţi şi iubeşte necondiţionat!

Trăieşte clipa pentru că poate să fie ultima!

Iubeşte oamenii pentru că mâine te pot  părăsi fără să îţi mai spună “rămâi cu bine!”

Iubeşte soarele pentru că poate mâine nu îl vei mai vedea.

Iubeşte culorile pentru că ele te fac să zâmbeşti.

Iubeşte zâmbetul pentru că el te face să trăieşti!

Iubeşte viaţa pentru că încă o ai!

Toamna si iar Toamna

Nu stiu ce inseamna pentru fiecare dintre voi toamna, insa pentru mine reprezinta un nucleu de stari si sentimente in jurul caruia gravitez.

Toamna, natura incepe sa moara putin cate putin. Cerul e deseori innorat, frunzele se vestezesc si acopera pamantul cu un covor multicolor. Soarele devine timid si se ascunde dupa norii plumburii. Ploaia cade usor peste pamantul insetat…Ziua devine din ce in ce mai scurta, iar noaptea ne duce in visare mai repede decat am vrea…

Toamna aceasta m-a facut sa imi racoresc sufletul in urma verii toride. Toamna m-a facut sa am un dor nebun de duca. Sa plec undeva in lume, sa uit de tot si de toate ca, mai apoi, sa pot sa ma reintorc un alt om. Imi place sa ma reintorc…mereu. Dar cum, in general, visele nu pot sa devina realitate, cel putin in cazul meu, iata-ma intr-o alta zi de toamna, in acelasi loc, cu aceleasi ganduri apasatoare care ma fac sa simt faptul ca sunt…un simplu om. Un om care simte, vede, sufera, iubeste…un om care traieste…

Deseori ma intreb daca stiu sa pretuiesc cu adevarat viata, daca stiu ce inseamna si cum ar fi daca as putea sa ma proiectez dincolo de ea. Mi-ar placea sa pot sa ma privesc prin ochii celorlalti. Cred ca m-ar ajuta sau poate ca doar m-ar ingropa si mai mult…

Sunt uneori sentimente inexplicabile care parca ne fac sa intram in transa si sa ne pierdem in cuvinte…uneori cred ca e prea tarziu, alteori poate prea devreme…Cine stie?!