România mea!

România este ţara mea, a ta şi a tuturor celor care locuiesc aici. Am ales să nu plec definitiv peste graniţe şi nu doresc să mă răzgândesc în această privinţă. Ador să călătoresc şi în toate plimbările de până acum nu am găsit un alt loc pe care să îl simt ca “acasă”.

De aproape 10 ani locuiesc în Bucureşti, după ce timp de 18 ani am trăit într-un oraş necunoscut de majoritatea, oraş devenit cunoscut peste noapte “datorită” unui om care “îşi iubeşte originile într-un mod fără margini”. Dacă numele oraşului nu a ajuns chiar la urechile tuturor, sunt convinsă că numele judeţului vă răsună obsesiv în minte- Teleorman. Mărturisesc cu mare tristeţe în suflet că am ajuns să îmi fie ruşine să spun de unde provin, de teama ironiilor, de altfel fondate, alte majorităţii. Cu toate că părerile sunt împărţite, pentru mine, oraşul natal are o inocenţă cum rar se mai găseşte în ţară, doar pe alocuri alterată de “şmecherii” care fac afaceri pe spatele oamenilor umili şi săraci.

Ceea ce se întâmplă în ţară de la sfârşitul lunii ianuarie este un rău necesar care a reuşit să ne trezească la realitate şi să ne determine să luăm atitudine. Avem o datorie morală faţă de oamenii care au murit la Revoluţie, faţă de cei curajoşi care au ieşit în stradă fără să ştie că nu se vor mai întoarce acasă. Cu această motivaţie principală în minte am fost la proteste în fiecare zi şi sunt mândră de decizia mea.  Am întâlnit oameni frumoşi şi deştepţi, oameni educaţi care au ştiut din prima clipă de ce sunt acolo. Este adevărat că majoritatea a fost constituită din tineri, dar nu din golani care nu au un loc de muncă şi nu ştiu pe ce lume trăiesc. Au fost oameni şi nu lume!

Duminică seara au fost momente emoţionante greu de descris în cuvinte şi cred că se vor repeta. Motivele de revoltă sunt şi vor fi din ce în ce mai multe. Lucrurile din această ţară nu sunt nici pe departe  pe făgaşul normalităţii, deşi cu toţii ne dorim asta. Trebuie să luptăm!

Sper să reuşim împreună să schimbăm ceva, atât pentru noi, cei tineri şi determinaţi, cât mai ales pentru copiii noştri. Îmi doresc o Românie sigură şi mândră de devotamentul tinerilor săi.

Nu mă voi vinde vreodată pentru toţi banii din lume. Văd, simt şi gândesc pentru astăzi, dar mai ales pentru zilele care vor urma. Cei care se mulţumesc cu o amăgire materială sunt, după părerea mea, nişte oameni foarte trişti şi limitaţi. Banii întotdeauna au oferit un confort, râvnit  şi greu de atins şi pe măsură dispunem de mai mulţi, la fel de mulţi vom şi cheltui. Şi, la final, nu ne alegem cu ceva concret. Onoarea, determinare şi tot ceea ce avem în minte şi în suflet sunt singurele averi pe care le putem avea, indiferent de suma din portofel.

Voi încheia acest articol nu înainte de a-mi exprima profundă dezamăgire faţă de doi dintre cei care mi-au fost profesori în facultate: Pavel Abraham şi Hanibal Dumitrascu. Şi mă voi adresa direct:

“-Dragi profesori, mă bucur că v-am cunoscut în momentul în care eraţi nişte oameni simpli şi devotaţi profesiei voastră. Am avut multe de învăţat şi pentru acest lucru, vă mulţumesc! Ce s-a întâmplat între timp? Aţi apărut în mediul public drept formatori de opinie, aţi emis judecaţi nefondate şi aţi agitat şi mai mult spiritele. Nu eraţi voastră cei care îndrumaţi studenţii şi le arătaţi acestora calea cea dreaptă? Acum aţi greşit enorm. Aţi dezamăgit o masă de oameni care v-a apreciat ani în şir. Îmi pare nespus de rău, dar, din păcate, imaginea pe care v-aţi creat-o în ultima vreme, nu mai poate fi “reabilitată”. Mi-aţi oferit o lecţie de viaţă pe care nu o voi uita. Nu pot să vă doresc altceva decât să aveţi parte de banii pe care îi primiţi de la televiziunile pe care le frecventaţi şi sper că sunt suficient de mulţi astfel încât să merite “sacrificiul”!”

Iar pentru noi, ceilalţi, sper să fim perseverenţi şi să luptăm împreună! Numai aşa vom reuşi!

mihai-angiu-foto-5-feb-2017-piata-victoriei

***foto Mihai Angiu

Advertisements

tot Februarie

ieri.

nervi, nervi, nervi.

astazi e soare si frumos. am inteles ca vremea se va incalzi treptat. ma bucur. ma bucur ca in sfarsit am gasit un motiv sa ma simt mai bine. am descoperit faptul ca este destul de greu sa gasesti ceva care sa te faca sa zambesti, care sa nu te amageasca si sa iti creeze iluzii desarte.

ieri am realizat ca trebuie sa fiu foarte rea si egoista pentru a putea supravietui printre atatea bestii care ma inconjoara. indiferent ca sunt la metrou, in ratb, la facultate, pe strada sau in club. oriunde exista oameni care te calca pe cap, oameni “adaptati” noilor cerinte de supravietuire.

m-am saturat.  m-am saturat de oamenii disperati de la metrou care te calca la propriu in picioare, de ceilalti din ratb care iti dau coate si iti pun mainile oriunde, de unii colegi  care vin in fiecare zi la facultate si in prag de examen ii intreba pe ceilalti (care au venit mai rar) ce trebuie sa invete, de unde si cum, m-am saturat de oamenii de pe strada (indiferent de zona) care ma surprind deseori cu replicile lor innoite si reinnoite si nu in ultimul rand de oamenii din club, loc in care anul trecut ieseam sa ma relaxez si sa ma distrez, acum e o sursa de nervi. parca toata lumea a innebunit. stiu ca traim in viteza, dar nu inteleg de ce totul e atat de haotic in jur. de ce simti ca nu iti mai gasesti un loc al tau in care sa stai linistit? pana cand nici  acasa nu te mai simti bine, caci peste tot se gasesc vecini “harnici” care sa mai renoveze cate ceva, sa mai mute cate un tablou pe ici pe colo si bormasina este instrumentul forte.

nu vreau sa ajung unul dintre acesti oameni, dar m-am hotarat sa ma schimb treptat- treptat. am inceput prin a nu mai cauta personele care nu merita, a nu mai suna pe acei oameni care nu stiu sa ma aprecieze si imi intorc spatele atunci cand ma astept mai putin.eu nu sunt samariteanul milostiv. stii asta!

m-am saturat de monotonia ce incepe sa ma rapuna. incep sa nu mai cred in unele lucruri de care eram candva sigura. nu mai cred ca atunci cand cineva m-a laudat pentru o fapta  buna, a facut-o din suflet, nu mai cred ca tot ceea ce am trait a fost cu adevarat asa cum am simtit , ci poate doar mi-am inchipuit, nu mai cred in asa zisii prieteni buni si foarte buni, nu mai cred ca am fost vreodata indragostita, nu mai cred in iubirea neconditionata, nu mai cred in…..ceva anume. nici in mine uneori.

ieri am fost foarte rea, m-am certat cu toti cei care m-au enervat chiar si foarte putin sau involuntar. nu am raspuns la telefon decat atunci cand am avut chef, nu am dat explicatii suplimentare nimanui, nu m-am agitat ca nu am fost cautata de cine “trebuia”. m-am obisnuit si a inceput sa ma lase rece comportamentul deviant al unora. asa cum ii lasa si pe ei altruismul meu neconditionat. cum ar spune cineva: “De ieri  am intors foaia.” 🙂 Continue reading