Zâmbesc

Îmi place să zâmbesc!

Deseori mi se întâmplă să zâmbesc fără motiv. E poate o mulţumire pentru tot ceea ce mă înconjoară. Este poate doar felul meu de a fi sau exteriorizarea sentimentelor care mă învăluie din senin.

cer senin

Mă bucur când se aşterne liniştea în viaţa mea. Eram tentată să o numesc de fapt “pace”, însă nu am fost vreodată în război cu cineva… sau cel puţin eu una nu am ştiut.

E aşa plăcut când primesc veşti bune de la anumite persoane despre care credeam că au rămas cu resentimente în ceea ce mă priveşte… Încep să zâmbesc şi mă bucur că dracu nu e aşa de negru pe cât ar vrea să pară. Chiar dacă trec anii, chiar dacă noi înşine rămânem cu anumite regrete, ne bucurăm atunci când vedem că nu mai suntem pe o “listă” neagră şi urâtă.

Suntem cu toţii diferiţi… din fericire. Chiar cred că e un lucru pozitiv faptul că nu ne putem asemăna unii cu alţii, deşi inevitabil facem comparaţii. De asemenea, este minunat atunci când reuşim, diferiţi fiind, să ne înţelegem şi să ne completăm. Tindem spre ideal, vedem unii în alţii ceea ce am vrea să avem, ceea ce credem că ne poate face fericiţi, mai fericiţi, cei mai fericiţi. E totuşi paradoxal.

Întotdeauna am fost de părere că înainte de toate trebuie să fim oameni. Mulţi uita acest aspect şi îşi scot la înaintare armele de atac. E neplăcut, dar nu de neiertat. Cu toţii greşim şi e important să ne iertăm mai devreme sau mai târziu.

Viaţa merită trăită la intensitatea sa maximă pentru că nu ştim ziua în care nu vom mai exista. Regretele sunt normale, tocmai din prisma faptului că suntem oameni şi simţim. Sentimentele ne fac să fim fericiţi sau trişti, dar indiferent de caz, ele ne înălţă către ceea ce suntem, adică… oameni.

flori de munte

Advertisements

Cum ne manifestăm dorul?

Uneori ne agităm, ne pierdem în justificări şi încercam să mutăm munţii din loc.

Alteori plângem şi ne umplem mintea de fraze nesfârşite pe care nu avem curajul să le spunem.

Dar ce este de fapt dorul?

Este oare o agonie a cărei protagonişti suntem? Este trăirea provocată doar din vina celor din jur, a celor care ne fac să suferim? Este propria conştiinţă care nu ne lasă să fim liberi?

Cred că dorul se naşte fie din reprimarea sentimentelor noastre, fie pur şi simplu din neputinţa de a mai spune ceva. Atunci când cineva dispare din viaţa noastră şi se duce dincolo, dorul este iniţial foarte apăsător şi dureros. Cu trecerea timpului avem impresia că am reuşit să depăşim momentul şi începem să vedem soarele din viaţa noastră. Dar, pe măsură ce anii trec, realizăm că dorul este tot acolo, în sufletul nostru şi, o simplă amintire, reuşeşte să ne readucă în faza iniţială şi începe zbuciumul. Viaţa ne joacă feste, aşa cum am mai spus-o de nenumărate ori. Şi cred că se întâmplă asta tocmai pentru că suntem vii.

Atunci când reuşim să mascăm ceea ce trăim înseamnă că suntem mai puternici în ochii celor din jur, chiar dacă noi ştim să nu suntem tocmai aşa. Suntem oameni şi simţim, iubim, iertăm. Dorul întruneşte toate aceste elemente şi ne face să apreciem mai mult ceea ce avem şi, de cele mai multe ori, ceea ce am avut. Cum bine se ştie, atunci când pierdem pe cineva, atunci realizăm ceea ce a însemnat pentru noi.

Cu toţii avem regrete. Nu cred oamenii care spun că nu au regrete. E imposibil! Regretăm că am făcut un lucru şi am vrea deseori să dăm timpul înapoi. Regretăm că am iubit pe cineva care nu a meritat. Regretăm că am alocat timp unei persoane care nu a ştiut să aprecieze gestul nostru. Regretăm mereu!

Nu putem trăi împovăraţi de regrete şi spunem atunci că aşa a fost să fie, deşi în sinea noastră ne frământam şi încercam să găsim explicaţii.

Cred că dorul vine tot din regrete, fie că nu am făcut suficient, fie că ne-am implicat prea mult. Suferinţa, manifestată prin dor, ne face să fim oameni cu adevărat.

Şi restul… e doar tăcere…

dor

Explodezi sau arzi mocnit?

Esti calm? Orice se petrece in jurul tau nu te poate face sa iti iesi din minti? Esti cel care aplaneaza conflictele? Iubesti linistea si armonia?

Esti impulsiv? Rabdarea e inamicul tau? Reactiile tale ii sperie pe cei din jur?

Sunt de parere ca nu exista oameni foarte calmi in orice situatie sau oameni vulcanici permanent. Cei calmi au deseori rolul de a-i tempera pe cei impulsivi, asa cum cei impulsivi ii mai trezesc la realitate pe cei excesiv de calmi. Cred ca cele doua fac o casa buna impreuna.

In ceea ce ma priveste, nu as putea spune ca sunt o persoana calma, dar nici 100% impulsiva. Deseori tolerez foarte multe lucruri, dar si cand ajung la saturatie…explodez.

Cei apropiati ma cunosc si stiu ca momentele mele vulcanice sunt incheiate cu scuzele necesare si cu motivatia comportamentului meu.

Asta nu inseamna ca am doua fete (asa cum considera unii dintre cei care cred ca ma cunosc), ci doar un temperament aparte 🙂 care deranjeaza uneori. Spun lucrurilor pe nume, chiar daca nu o fac mereu intr-o maniera eleganta. Nu imi plac linguselile, minciunile si ripostez atunci cand consider ca e cazul.

Stiu ca uneori gresesc si ar trebui sa ma temperez, insa nu mereu reusesc. Regret deseori momentele de izbucnire si constat cu dezamagire ca timpul nu mai poate fi dat inapoi.

Cred ca  mereu e important sa ne dam seama  de greseli, chiar daca trece mult timp peste noi. De asemenea trebuie sa incercam sa remediem orice situatie care nu este in regula in sufletul nostru.

Deseori, regretele sunt in zadar, iar remuscarile trecutului nu ne lasa sa mergem mai departe. Dar poate ca asta este si esenta vietii…nu stiu…