Punct şi de la capăt

E groaznic tot ceea ce se întâmplă în ultima vreme în lume.

La sfârşitul lunii octombrie m-am întors dintr-o vacanţă minunată şi îmi doream  să ajung acasă să pot scrie un articol interesant despre tot ceea ce am trăit acolo. Mă gândisem la un moment dat să mă apuc serios de scris un jurnal de călătorie care să fie util şi altora care vor să meargă în locurile pe care le-am vizitat până acum. De obicei mă documentez mult înainte de a alege o destinaţie mai îndepărtată şi astfel cred că şi experienţele mele ar putea fi utile pentru alţii. Aşadar am plecat pe 13 octombrie, într-o zi de marţi, şi cu toate că nu sunt superstiţioasă, m-am gândit la un moment dat la ceva groaznic. Din fericire totul a fost bine şi am revenit acasă după două săptămâni de relaxare.

Am amânat, ca de obicei, ziua în care să mă apuc de scris, până când pe 30 octombrie s-a întâmplat ceea ce ştiţi cu toţii, în Colectiv. Am citit toate articolele posibile în tot acest timp şi am evitat să comentez ceva. Am încercat să înţeleg de ce, cum şi în ce fel s-au petrecut lucrurile. Am avut impresia că cineva cunoscut s-a aflat acolo, dar până în acest moment nu am aflat ceva. Am fost complet pierdută. Şi acum sunt încă şocată şi sper să se fi terminat veştile rele.

Am fost foarte rar în cluburi la concerte şi am preferat să merg în săli de spectacol sau în aer liber. Îmi plac piesele de teatru şi savurez cu plăcere o piesă bună, indiferent de starea de spirit cu care păşesc în sală. Ştiu sigur că la plecare voi fi cu bateriile încărcate. Ies rareori în centrul vechi, dar atunci când o fac, nu stau să cercetez prea mult locaţia, nu că ar conta foarte mult, având în vedere că majoritatea pub-urilor şi cluburilor sunt localizate în clădiri care stau să pice.

Nu mi se pare normal ca, adevărate bombe cu ceas, să fie deschise publicului larg, în condiţiile în care, inconştient, majoritatea plăteşte un bilet către moarte. Sala Palatului, Teatrul Nottara şi majoritatea clădirilor din centrul Bucureştiului au grave probleme. Sunt locuri în care mergeam cu entuziasm şi  savuram cu plăcere fiecare moment.  Suntem responsabili de faptele noastre şi nu sunt absurdă atunci când vine vorba despre lucruri iminente. Dar atunci când alţii sunt responsabili, mi se pare normal să se facă ceva. Cu toate că nu îmi doresc un Bucureşti pustiu, sunt de acord ca toate clădirile cu risc mare de prăbuşire sau cele care nu  sunt avizate din punct de vedere legal, să fie închise.

Despre ceea ce s-a întâmplat la Paris, nu am ce să spun. Îngrozitor!

Ştiu că oricând şi oriunde mi se poate întâmpla ceva, dar nu pot să trăiesc cu teamă la fiecare pas.

Apropo de asta, mâine plec la Roma… Sper să mă şi întorc 🙂

Să auzim numai de bine!

Început de toamnă

Scriu din ce în ce mai rar şi de fiecare dată când mă decid să mai postez ceva, mă apuca o nostalgie inexplicabilă. Astăzi poate că este de vină vremea rece de afară. În casă este cald şi bine, dar norii negri întunecă totul în calea lor. Sau poate că doar răceală este vinovată.

În majoritatea articolelor mele am scris despre oamenii din jurul meu, aşa cum i-am perceput în anumite momente.

Pe parcursul vieţii cunoaştem o mulţime de oameni. De unii ne ataşăm involuntar, iar pe alţii îi respingem aparent fără motiv pentru că pur şi simplu nu ne face plăcere prezenţa lor. Se întâmplă uneori că unii dintre cei de care ne-am ataşat să ajungă într-un punct în care să ne respingă şi asta să ne provoace indignare şi poate chiar suferinţă. De asemenea, se întâmplă şi ca totul să fie natural şi firesc, iar drumurile noastre să se despartă fără motiv, dar într-un mod liniştit şi uşor de uitat. În cele mai multe cazuri nu suntem capabili să empatizăm şi suntem foarte egoişti. Anii trec şi ajungem să ne reîntâlnim cu toţii, în diferinţe momente în care nici nu ne aşteptam. Cum reacţionăm? Ciudat. Timpul îşi pune amprenta asupra tuturor, iar experienţele de viaţă la care suntem supuşi ne schimba modul de a gândi, de a acţiona, de a simţi.

Reacţionăm întotdeauna diferit, chiar şi în situaţii asemănătoare şi unii dintre noi sunt cu adevărat jucători. Viaţa nu este o glumă, dar sunt momente în care chiar trebuie să luăm totul în râs. Reîntâlnirile întâmplătoare cu oameni uitaţi de vreme ne transforma în actorii unui film bun sau foarte prost, depinde doar de noi. E foarte interesantă reacţia noastră, evidentă şi reprimată în acelaşi timp, de teamă de a fi judecaţi greşit. Suntem oameni şi simţim, chiar dacă uneori ne-am dori să fim imuni şi atunci când ne doare sufletul. Ochii sunt singurii care nu mint, cu siguranţă, iar o privire ţine locul milioanelor de cuvinte. E amuzant şi e şi ciudat în acelaşi timp. Viaţa este plină de întâmplări frumoase şi de întâmplări urâte, dar indiferent de natura lor, toate sunt păstrate într-un loc în sufletul nostru.

Prietenii

A mai trecut o lună la ca o ploaie caldă de vară, rapidă şi frumoasă.

Am crescut cu încă un an şi am avut bucuria de a descoperi cât de surprinzătoare este viaţa. Am aflat cu siguranţă că partea frumoasă din viaţa mea este reprezentată de prieteni şi am ajuns la această concluzie în urma unei petreceri surpriză care mi s-a organizat. Întotdeauna am iubit surprizele, iar cei dragi au ştiut că nu sunt uşor de surprins… plăcut 🙂

Mereu am spus că am puţini prieteni, dar foarte multe cunoştinţe. Prietenii adevăraţi sunt greu de găsit. Trebuie să existe un munte de sinceritate, o doză de toleranţă şi un gram de empatie. Sunt mai multe elemente care ajută la o bună funcţionare a unei relaţii de prietenie, dar unele dintre ele sunt esenţiale.

Mă emoţionează întâlnirile cu oamenii dragi şi ochii mă trădează de fiecare dată. Distanţa şi neputinţa de a ne strânge cu toţii împreună atunci când simţim şi când avem nevoie unii de alţii, ne face să apreciem mai mult fiecare revedere. Pe de altă parte, prietenii care îmi sunt aproape şi cu care am o relaţie foarte bună, mi-au demonstrat cât de mult reprezint pentru ei. Aceste ultime întâmplări din viaţa mea m-au făcut să înţeleg cât de bogată sunt.

Mereu am fost de părere că nu e ceva întâmplător în viaţă şi ştiu că m-am tot repetat cu această idee. Sunt oameni care trebuie să ne răscolească viaţa, care trebuie să ne facă să suferim şi să cădem pentru ca mai apoi să ajungem să îi întâlnim cu adevărat pe aceia care să ne ridice şi să ne demonstreze că avem nenumărate motive pentru a merge mai departe.

Viaţa este scurtă şi merităm să ne bucurăm de ea. Merităm cu toţii să fim fericiţi, dar înainte de toate trebuie să învăţăm să fim oameni.

Mă îndrept cu paşi repezi către o altă etapă din viaţa mea şi ştiu că timpul ne cerne pe toţi, fără excepţii. Îmi doresc să am în continuare parte de oameni valoroşi şi sinceri, de oameni cărora să le pot oferi o parte din mine, din sufletul meu pentru că aceasta este cea mai mare bucurie.

 

Zâmbesc

Îmi place să zâmbesc!

Deseori mi se întâmplă să zâmbesc fără motiv. E poate o mulţumire pentru tot ceea ce mă înconjoară. Este poate doar felul meu de a fi sau exteriorizarea sentimentelor care mă învăluie din senin.

Mă bucur când se aşterne liniştea în viaţa mea. Eram tentată să o numesc de fapt “pace”, însă nu am fost vreodată în război cu cineva… sau cel puţin eu una nu am ştiut.

E aşa plăcut când primesc veşti bune de la anumite persoane despre care credeam că au rămas cu resentimente în ceea ce mă priveşte… Încep să zâmbesc şi mă bucur că dracu nu e aşa de negru pe cât ar vrea să pară. Chiar dacă trec anii, chiar dacă noi înşine rămânem cu anumite regrete, ne bucurăm atunci când vedem că nu mai suntem pe o “listă” neagră şi urâtă.

Suntem cu toţii diferiţi… din fericire. Chiar cred că e un lucru pozitiv faptul că nu ne putem asemăna unii cu alţii, deşi inevitabil facem comparaţii. De asemenea, este minunat atunci când reuşim, diferiţi fiind, să ne înţelegem şi să ne completăm. Tindem spre ideal, vedem unii în alţii ceea ce am vrea să avem, ceea ce credem că ne poate face fericiţi, mai fericiţi, cei mai fericiţi. E totuşi paradoxal.

Întotdeauna am fost de părere că înainte de toate trebuie să fim oameni. Mulţi uita acest aspect şi îşi scot la înaintare armele de atac. E neplăcut, dar nu de neiertat. Cu toţii greşim şi e important să ne iertăm mai devreme sau mai târziu.

Viaţa merită trăită la intensitatea sa maximă pentru că nu ştim ziua în care nu vom mai exista. Regretele sunt normale, tocmai din prisma faptului că suntem oameni şi simţim. Sentimentele ne fac să fim fericiţi sau trişti, dar indiferent de caz, ele ne înălţă către ceea ce suntem, adică… oameni.

Un blog= O carte de vizita

Atunci cand m-am horatat sa imi fac blog, am avut, ca motivatie principala, experienta mea de viata, nu tocmai vasta, dar semnificativa.

Nu imi pare rau ca am facut asta si consider ca am crescut impreuna cu vizitatorii mei, cu parerile primite, cu experientele de zi cu zi.

Am avut prilejul de a cunoaste diverse persoane care scriu foarte frumos, remarcabil chiar si pe care le citesc atunci cand pot. Recunosc faptul ca nu sunt sunt un blogger veritabil, nu sunt genul de persoana care scrie zilnic sau care citeste zilnic articolele care apar de la cei din blogroll.

Nu ma cred mare blogger, nu sunt genul de blogger care nu poate sa stea daca nu scrie ceva zilnic, indiferent cat de nesemnificativ ar fi articolul respectiv.

Scriu cand simt si cand pot. Ii citesc pe altii atunci cand pot si am chef. De fel, fac doar ceea ce simt si cand simt. Nu fac lucruri doar de dragul aparentelor pentru ca nu am de ce.

Ii incurajez pe cei care cred ca au inclinatie in a se exprima in scris si, de asemenea, ii rog pe cei care scriu exemplar, dar refuza sa mai scrie, sa o faca pentru ca imi aduc o oaza de liniste in suflet si in minte.

E mare lucru ca un om oarecare sa te remarce si sa te laude. E minunat sa te simti cu adevarat apeciat de oameni importanti. Asa m-am simtit cand am scris articolul de aici si cand am primit aprecieri de la oameni pe care nu ii cunoasteam.

Important e sa crezi in tine, in ceea ce gandesti, in ceea ce simti, in ceea ce vrei si in ceea ce ai. E mare lucru sa poti face asta!