Dor şi doare

Telefonul a sunat…

 A trecut o săptămână de atunci şi parcă şi acum îmi răsună cuvintele mamei…

De atunci, cu greu îmi găsesc cuvintele. Încerc să merg mai departe şi să înţeleg că aşa e mai bine pentru el, tataie al meu. E groaznică agonia morţii. Atunci când vine repede şi te ia de pe picioarele tale este urmată de şocul celor care rămân, dar de scurtarea suferinţei celui care pleacă. Atunci când vine lent şi te târăşte într-un pat luni de zile este cu adevărat sfâşietoare, atât pentru muribund, cât şi pentru cei ce-i sunt alături. Am trecut prin această ultimă stare în urmă cu 12 ani şi mai apoi în urmă cu 6 ani. Astăzi se împlineşte o săptămână de când trec prin a treia tragedie şi ştiu că starea mea nu mai poate fi îmbunătăţită vreodată.

Deşi au trecut 12 ani de când bunica mea a părăsit această lume, eu simt totul ca şi când ar fi fost ieri. Am şi acum nopţi în care nu pot să dorm pentru că revăd secvenţe din filmul copilăriei mele. S-a chinuit luni de zile până când şi-a dat sufletul. E groaznică imaginea ei de atunci când era neputincioasă, dar din fericire, toate amintirile care îmi vin în minte mereu sunt din perioada în care totul era bine şi frumos. Ea a fost, este şi va rămâne emblema celor mai fericiţi ani din viaţa mea. Mi-e foarte dor de ea şi mi-ar fi plăcut să nu mă părăsească aşa devreme.

La 6 ani după ce am pierdut-o pe bunica, a plecat şi tataie. Poate că îi era dor de mama lui şi s-a grăbit să plece. Nu aş fi crezut vreodată că şi el va avea acelaşi sfârşit precum bunica. A fost un om foarte muncitor şi sănătos. M-a iubit enorm şi mă alintă “Hristos” şi asta pentru că eu eram Dumnezeul său. Pentru el, eu – mezina familiei, eram cel mai frumos cadou pe care ar fi putut să îl primească de la fiul său- tatăl meu. Cred că de acolo de unde este acum are grijă de mamaia şi o ţine încă lângă noi. Nu pot decât să îi mulţumesc. Ea a rămas să îi ţină şi lui locul şi mi-a fost alături în ziua nunţii mele, căci pentru cei care m-au crescut, aceasta era ultima lor dorinţă. Am multe amintiri cu tataie şi le păstrez pe toate în sufletul meu. Anii nu au resit să estompeze dorul şi regretul că nu mai este.

După aţi 6 ani mă va iarăşi în mijlocul unei alte pierderi – tataie din partea mamei, un om foarte bun şi blând. Totul s-a petrecut foarte repede şi mă bucur de faptul că i s-a curmat suferinţă. De la el am moştenit talentul de negustor, deşi el îşi exercita această calitate în alt fel faţă de mine. A fost un om foarte glumeţ şi deseori stăteam împreună cu verişorii mei să îi ascultăm poveştile de viaţă. Pentru el eram “Ghemu”, adică o mână de om, cel mai mic nepot. Cu toate că am crescut, de fiecare dată când vorbeam mi se adresă la fel. A lăsat-o singură pe mamaia, dar sper să îi vegheze zilele mereu. Mă bucur enorm ca a avut bucuria de a mă vedea mireasa. Ştiu că îşi dorea mult. Această tragedie m-a răscolit foarte mult şi a făcut în sufletul meu şi în mintea mea un du-te – vino trecut – prezent – trecut încă din momentele în care era tataie era în agonie. Nu ştiu cum au trecut zilele, nu ştiu ce e cu mine nici acum!

Mi-ar plăcea să ştiu cum să fac să nu îmi mai fie aşa dor…

 flori nemuritoare handmade

Advertisements

Poate o ultimă zi

Azi, mai mult ca niciodată, mi-e dor de oamenii dragi care au plecat mult prea devreme. Mi-e dor de perioada în care nu aveam griji şi eram cu toţii fericiţi. Şi mai ales eram toţi. Astăzi, acest “toţi” e pe cale să devină “tot mai puţini”.

Se spune că moartea este singur lucru cert în viaţa noastră şi chiar aşa şi este. Mi-e frică de moarte şi de tot ceea ce presupune ea (boală, accident sau pur şi simplu trecerea anilor care o cheamă în cele din urmă). Recunosc asta, fără să mă ascund. Puţini o fac.

Nu există ceva mai frumos decât să trăieşti, să vezi, să mergi, să auzi, să simţi. Am deseori frământări, mai ales când văd că îmi îmbătrânesc părinţii şi bunicii. Neputinţa de a schimba ceva e cu adevărat dureroasă. Faptul că toţi murim nu este o consolare şi nici idea că undeva, cândva ne vom revedea nu reprezintă o alinare a suferinţei.

Mi-ar plăcea să trăiesc veşnic şi să pot să le ofer celor dragi o parte din veşnicia mea.

Toate încercările vieţii mă macină şi îmi dau senzaţia că sunt într-o permanentă incertitudine. Mi-ar plăcea să pot să trăiesc fără să mai analizez fiecare moment din viaţă. Mi-ar plăcea să mă pot resemna uşor şi să pot să îmi trăiesc fericirea în micuţa mea familie, însă nu reuşesc mereu. Sunt mult prea sensibilă când vine vorba despre familie.

Nu cred că mi-a fost vreodată frică să îmi sune telefonul, dar astăzi îmi este… Ştiu ce mi se va spune şi mi-ar plăcea să nu ştiu…

Am învăţat să trăiesc fiecare zi ca şi când ar fi ultima, iar dacă această ultimă zi ar veni prea devreme, ar fi foarte tristă.

cer trist

Tragedie

Ma sperie de moarte accidentele auto.

Din fericire, nu au fost astfel de evenimente in randul persoanelor apropiate. In ceea ce priveste persoanele cunoscute, macar din vedere, nu pot spune acest lucru.

Daca stau bine sa ma gandesc, imi vin in minte 3 oameni care au pierit in acest fel. Un caz este chiar recent si probabil ca din acest motiv sunt speriata in momentul de fata. Incerc sa nu ma gandesc la asa ceva, dar in atunci cand  merg cu masina pe un drum “presarat” cu monumente funerare, ma apuca spaima.

Cred ca acest lucru ma sperie cel mai tare, dar sper sa fie doar din cauza faptului  ca ma sensibilieaza evenimente de genul asta si nu pentru ca as fi paranoica…

foto de aici si de aici