Şi am spus DA

A fi iubit e ceva minunat. A iubi este ceva sfânt.

Iubesc şi sunt iubită. Am această certitudine în viaţa mea.

Nu am vrut să scriu despre ceea ce trăiesc şi mereu am încercat să păstrez pentru mine toate clipele frumoase pe care le-am simţit şi le simt tot mai des.

În fiecare an, pe 19 septembrie este o sărbătoare în viaţa mea de cuplu. Am vrut să păstrăm această tradiţie, aşa că, exact în ziua în care am împlinit 4 ani de iubire, am decis să ne unim destinele în mod legal. Chiar dacă vremea a fost uşor capricioasă, emoţiile ne-au cuprins pe amândoi şi nu am mai simţit ploaia rece de toamnă.

Am spus un da uşor tremurat. Mă simţeam de parcă timpul se oprise în loc.

Acum mai mult ca niciodata, simt că acesta este omul potrivit, sufletul cald şi blând de care aveam nevoie. Este omul care îmi dedică totul, omul fără de care nu ştiu dacă aş putea merge mai departe. Îmi oferă siguranţă, protecţie şi dragoste necondiţionată. El este noua mea familie, fratele, prietenul, iubitul, soţul şi viitorul tată al copiilor mei. El este jumătatea mea.

Am trecut împreună prin moment dificile, ne-am pus relaţia la încercare de multe ori până când am reuşit să ne cunoaştem cu adevărat. I-am greşit, mi-a greşit, dar ne-am iertat de fiecare dată pentru că dragostea şi comunicarea ne-au ajutat să ne punem totul în ordine, în ordinea noastră.

Peste o săptămână voi îmbrăca rochia de mireasă şi ştiu că atunci voi fi cu adevărat emoţionată. Numai când mă gândesc, simt un fior care îmi dă târcoale.

Sunt o persoană tradiţionalistă. Îmi place să respect obiceiurile lăsate din străbuni şi voi încerca şi la nunta mea să urmez câteva dintre ele. Nunta  pentru mine reprezintă ceva foarte important, este un moment din viaţă pe care mi l-am dorit dintotdeauna.

Nu îi inţeleg pe cei care sunt contra căsătoriei şi chiar militează împotriva celor care fac acest pas. Am tot vazut în ultima vreme fel şi fel de articole ciudate pe această temă şi sincer nu mă mai  chinui sa gasesc explicatii. Fiecare e liber să decidă în dreptul său, dar nu cred că este in regulă să se emită teorii aberante şi “general” valabile.

Suntem cu toţii diferiţi, din fericire!

Iubeste-mi mainile si ochii

Pe 24 februarie se iubeste. Se iubeste in stilul dulce romanesc, in cel mai curat si mai intens mod. Este zi de primavara, iar natura revine la viata, pasarile presara bucurie, florile anotimpului ne incanta simturile, voia buna e la ea acasa, pe plaiurile mioritice. Este ziua lui Dragobete, numit si Navalnicul sau Logodnicul Pasarilor, fecior chipes si puternic, ce ne aduce iubirea in casa si in suflet. Legenda povesteste despre Dragobete ca fiind un personaj mitologic, similar lui Eros, al vechilor greci, si lui Cupidon, al romanilor, ce oficia in cer, la inceputul fiecarei primaveri, nunta tuturor animalelor, traditie ce s-a extins treptat pana in randul oamenilor si a da nastere unor obiceiuri specifice romanilor din sudul si nordul Dunarii. Din pacate, acestea tind sa fie tot mai mult uitate de romani si inlocuite cu sarbatoarea catolicilor dinspre Apus, aceea a Sf-ului Valentin. In mediul rural, in special, traditia straveche, riturile vechilor traci raman inca vii. Romanul de aici isi mai aduce inca aminte de obiceiul de demult al fetelor si baietilor, care, in ziua lui Dragobete, se primeneau in haine curate de sarbatoare si porneau cu voie buna inspre padure, pentru a culege ghiocei, viorele, tamaioasa, pe care le asezau la icoane si le foloseau la diverse farmece de dragoste. Inspre ora pranzului, fetele porneau in goana inspre sat, fuga fiecareia atragand dupa sine cate un baiat, si nu unul oarecare, ci acela care le indragea. De isi prindea aleasa, acesta ii fura o sarutare in vazul lumii, sarutare ce simboliza legamantul lor de dragoste pe intregul an de zile. De aici si celebra zicala “Dragobetele saruta fetele!”, mult indragita de fetele nerabdatoare, ce purtau in suflet speranta primirii a cat mai multor sarutari, ce erau menite sa le aduca acestora dragoste pe deplin in viitor. Un alt obicei al fetelor era de a strange omatul netopit, apa de ploaie sau de izvor, pe care o considerau ca avand efecte magice asupra lor atunci cand o foloseau, intrucat deveneau mai frumoase si mai dragastoase.

Flacaii stransi in cete sau multimile de fete obisnuiau ca, in ziua de Dragobete, sa isi cresteze bratul in forma de cruce, dupa care isi suprapuneau taieturile, devenind astfel frati, respectiv surori de cruce. Traditia mai spune ca, in aceasta zi, cand biserica crestina sarbatoreste Aflarea Capului Sfantului Ioan, oamenii isi intrerupeau toate muncile, curatandu-si si aranjandu-si insa casa, pentru a-l intampina sum se cuvine pe zeul iubirii, care nu venea singur, ci insotit de asa-numitele zane Dragostele, ce le sopteau vorbe de amor indragostitilor.

Fiecare avea grija ca aceasta zi sa nu ii prinda fara pereche, ceea ce ar fi reprezentat un semn rau, prevestitor de singuratate pe intreg parcursul anului, pana la urmatoarea zi de Dragobete.

Prilej de bucurie si bunastare, Dragobetele reprezinta una dintre cele mai frumoase obiceiuri stravechi ale poporului roman. Pacat insa ca foarte multi i-au uitat semnificatia si au substituit-o cu sarbatoarea vecinilor nostri occidentali, aceea a Sf-ului Valentin, ce nu are nici o inrudire cu mitologia populara romana. Insa romanii care cunosc legenda lui Dragobete o celebreaza pe 24 februarie a fiecarei primaveri.

X-static process

“CRED

in ceea ce produce schimbarea,

Dupa cum cred

in ceea ce-i mentine continuitatea.

CRED

in ceea ce naste exuberanta,

Dupa cum cred

in intelepciunea din ea.

CRED

in ceea ce creeaza diversitatea,

Dupa cum cred

in unicul ce singur exista,

CRED

in ceea ce zamisleste cuvantul,

Dupa cum cred

in tacerea ce totul cuprinde,

CRED

in ce-i dincolo de rau si de bine,

Dupa cum cred

in Iubirea de dincolo de iubire,

CRED

in ce-i cuprins in orice fiinta,

Dupa cum cred

in Existenta dincolo de existenta.”

file de poveste

“vreau sa cutreier  fara oboseala taramul iubirii, sa alerg fara incetare pe culmi de fericire, sa ma rasfete in fiecare dimineata razele blande ale soarelui, sa ma trezesca din visul meu imbatat de roua diminetii, sa nu mai intind mana pe patul meu gol si sa ii simt raceala, sa nu ma trezesc iar mahnita ca va incepe o noua zi a singuratatii mele, sa aud ca parca bate cineva la usa, sa alerg iar in van sa deschid si in spatele usii sa nu fie cineva si de fapt totul sa se petreaca  doar in sufletul meu indurerat de atata asteptare, sa ma reintorc in patul care imi este prieten de atata timp, care imi sterge lacrimile ori de cate ori se asterne noaptea, sa nu mai retraiesc acelasi film care se deruleaza fara incetare…”

in momentele de grea incercare imi place sa ma descarc scriind. simt ca ma eliberez de orice etapa imposibil de strabatut, de orice dorinta irealizabila. raman pe scaunul meu si privesc, asemenea unui spectator,  fragmente din viata mea.

e o senzatie stranie, dar imi creeaza posibilitatea de a crede cu desavarsire ca omul “este nemuritor, nu pentru ca numai el dintre toate creaturile are o voce inepuizabila, ci pentru ca are un suflet, un spirit capabil de compasiune, sacrificiu si suferinta.”

Omul in gri

te-ai trezit mai devreme decat de obicei, privesti pe ferestra si vezi ca totul pare sa se schimbe in ochii tai inlacrimati.

nu poti sa iti dai seama ce se intampla cu tine, pari dezamagita de cursul zilelor si te gandesti ca trebuie sa faci ceva pentru ca vremea sa fie mai blanda cu tine. si nu te mai alina amintirea zilele trecute ca altadata…te-ai luptat mult prea mult cu tot ceea ce presupune trecut si nu un prezent continuu asa cum credeai pe acea vreme. ai iubit, stiu asta….am vorbit de multe ori despre tot ceea ce simteai si stii ca te intelegeam si te sprijineam. dar a venit timpul sa realizezi ca totul a trecut, multi ani s-au revarsat peste voi, certuri si iar certuri, priviri dubioase, grele, dar pline de afectiune uneori. iti trezea acelasi sentiment ori de cate ori il auzeai, il priveai sau doar vorbeati pe messenger. el a fost prima ta dragoste. SINGURA! esti de parere ca nu il vei uita niciodata, ca a insemnat mult prea mult pentru tine si nu ai fost “capabila” sa il tii langa tine in continuare. te contrazic! oamenii vin si pleaca foarte usor din viata noastra. mereu alte lucruri, alte trairi, alte intrebari, niciun raspuns. lumea parca graviteaza in jurul nostru. bucuriile de ieri par a deveni deceptiile de azi, speranta de maine se va tranforma in iluzia unui nou inceput. nu vom intelege vredata  de ce trecutul se revarsa mereu asupra prezentului. trebuie sa te gandesti mereu ca si “ei” sunt niste simpli oameni ca si noi, fara vreo putere exceptionala ca in basm 🙂

cand eram in liceu stii prea bine ca majoritatea am scris pe ultima pagina a caietului citatul:

“Am respirat adand sufletul tanar al zorilor si am inteles ca totul e trecator in iubire, ca ma cheama o viata noua, alta viata…un ideal care nu te inseala ca o simpla pereche de buze. “

destept om acest Camil Petrescu 🙂
ai incredere in tine. eu oricum am!