Cand ma privesti in ochi simt ca pamantul imi fuge de sub picioare,
Privirea ta ma patrunde pana in adancul sufletului
Inima incepe sa bata neincetat
Palmele mi se umezesc din cauza emotiilor…
Cand ma atingi, simt ca zbor spre infinit,
Picioarele nu ma mai asculta,
Ochii nu mai vad,
Buzele devin pecetluite…
Zambesc,
Zambesti….
Cu un gest timid,
Mana ta o prinde strans pe a mea
Si plecam spre nicaieri…
Un lucru este cert: fiecare iubeste in felul sau si pentru ca suntem unici, nu exista doua iubiri identice. E posibil ca, dupa o relatie esuata, sa cautam in urmatoarea ceea ce nu am avut in prima sau, paradoxal, sa cautam o persoana “identica” cu cea pe care tocmai am pierdut-o.
Iubirea nu are limite, nu are reguli sau retete demne de urmat.
Iubirea nu se masoara in minute, ore, zile, luni, ani. Iubirea se simte, si ceea ce simtim nu putem exprima in cuvinte.
Multi spun ca timpul le aranjeaza pe toate, timpul ne face sa ne vindecam si sa iubim sanatos, fara bube sau tumori in comportament. Nu sunt de acord in totalitate cu asa ceva, cred doar ca timpul ne maturizeaza si ne face sa gandim mai mult decat sa simtim, ne face capabili sa ne aparam sufletul cu puterea mintii.
A te complace intr-o situatie de care esti constient ca nu duce la ceva bun, a spera la nesfarsit ca vei obtine ceea ce credeai, inconstient, ca ai deja, inseamna, de fapt, a merge legat la ochi pe un drum pe care il cunosteai foarte bine si stiai ca nu ai cum sa te impiedici, pana cand, cineva, invizibil parca, iti muta obiectele si te trezesti cazut la pamant in total necunoscut si atunci poate ca ai nevoie de o mana salvatoare care sa te ghideze.
Cam asa cred ca e si cu dragostea, dragostea adevarata care se simte, nu se spune, se construieste, nu se fura, se castiga, nu se cumpara, se dizolva, nu se pierde…
foto de aici
Rhalooka's Blog 