IRIS 35

Saptamana trecuta, pe 22 iunie, a fost concertul aniversar al trupei Iris. Au trecut 35 de ani de muzica, de spectacol, de daruire.

Ca orice alt eveniment si acesta a avut plusuri si minusuri. Pentru ca de obicei ne plac lucrurile frumoase, voi incepe cu parte pozitiva a concertului:

– trupa a facut spectacol, ca de obicei;

– Felicia Filip a fost extraordinara;

– au reusit sa ma emotioneze si mi s-a facut pielea de gaina la unele melodii;

– oamenii au fost civilizati, fara evenimente care sa atraga atentia;

– le-am cantat “La multi ani” si am observat ca acest lucru i-a emotionat;

– seara s-a incheiat cu un foc de artificii foarte frumos.

Partea mai putin placuta a evenimentului a tinut de organizare:

– mutarea dupa National Arena in Piata Constitutiei  nu a fost un lucru tocmai placut inital, din acest motiv foarte multi au renuntat la bilete si si-au primit banii inapoi;

– scena nu a aratat extraordinar, de o parte si de alta a sa au fost puse niste panze, din mai multe bucati, iar in momentul in care s-au proiectat diverse imagini, se vedea destul de urat;

– la intrarea in piata fiecare trebuia sa renunte la sticlele cu apa/ suc etc iar cand voiai sa iti cumperi ceva de baut statai mai bine de o ora la coada;

– aproape jumatate din concert s-a auzit destul de prost, neclar;

– spre deosebire de concertul de 30 de ani unde au avut diversi invitati surpriza, balet si alte jocuri de scena, acesta a fost destul de low cost as spune, singura invitata fiind Felicia Filip.

In ansamblu, nu mi-a parut rau ca am fost, m-am simtit bine si m-am bucurat impreuna cu ei de aniversare.

Ne vedem la IRIS 40, cu o organizare mai buna sper!

Advertisements

Martie

martie.

suntem in luna martie. au trecut deja 2 luni din acest an. luni de bucurie, de dezamagire, de tristete, de asteptare si…

am invatat sa ma ascult, am invatat sa ii ascult si pe ceilalti, sa ma apar de rautatile din jur, sa ii ajut pe cei care ma vor aproape si sa ii marginalizez doar pe cei care ma ranesc si ma injunghie pe la spate atunci cand incep sa am mare incredere in ei, am invatat ca trebuie sa am grija in tot ceea ce fac…

am observat ca fiecare om pe care l-am cunoscut avea cate un motto dupa care se ghida in viitorul apropiat, sau pe tot parcursul vietii.  este foarte amuzant faptul ca multi doar dau impresia ca sunt fermi in hotarari, ca se bazeaza pe acele principii predefinite de motto-ul vietii lor, dar de fapt, nu sunt decat jucatori dintr-o piesa ieftina de teatru 😀 “eu nu suport mincinuna, deci nu mint”, “tratez omul asa cum as vreau sa fiu tratat la randul meu”, “eu sunt tanar si vreau sa ma distrez. drugs, sex and rock’n’roll ce mama ma’sii”, “interesul poarta fesul”. ma amuz teribil ascultandu-i. multi nu stiu ce spun si par a fi rupti din vremea lui Caragiale. ma simt postat intr-un cadru haotic si grozav de amuzant. am de a face cu oameni veniti parca de pe alte meleaguri, oameni care traiesc in permanenta in lumea lor. ma agit, ma enervez, simt ca nu mai pot respira intr-o asemenea tensiune si, abia dupa ceva vreme, constat ca totul e o parodie facuta de voluntari, de niste papusi din carpe, manevrate de societatea in care traim.  nu ma exclud din acesta “mirifica” panorama si imi dau seama ca neputinta de a evada, influenta unei persoane care ma manipuleaza istet, fara ca eu sa constientizez ce se intampla de fapt cu mine, zarva care se creeaza in jur, nu sunt decat rezultatele filmului penibil in care sunt si eu personaj secundar. acum insa am fost “concediata” (adica mi-am luat concediu, cum ar spune Buzdugan) insa imediat “angajata” intr-un alt loc, caci oferte se gasesc frecvent. nu stiu cat de bune, dar se gasesc… mi se pare ca, incercand sa privesc din afara totul, sunt la circ si nu pot inca sa dresez animalele cu care trebuie sa fac spectacol. e posibil sa reusesc destul de repede sau sa le cad prada si nimeni sa ma mai poata salva.

optimismul m-a ajutat mereu. am mers impreuna pe cele mai lungi si obositoare carari, am urcat munti si am innotat in marile lumii, am  cazut si ne-am ridicat unul pe celalalt.am fost impreuna mereu. insa l-am parasit din nestiinta. acum  se lupta cu pesimismul care m-a cam acaparat si incearca sa il invinga. ii sunt alaturi si sper sa ma recupereze teafara si nevatamata.

“In zborul tau

ce inspre nemurire

te duce

si inspre neuitare,

alai de ingeri

vin sa te petreaca,

sa iti aline dorul

de visare,

iar lacrimile celor dragi,

ramasi departe,

sa le preschimbe-n chihlimbare,

sa-ti lumineze zborul

spre inalt

si dincolo de nori

-spre tine-

sa te avanti in ultimul asalt.”

omul frumos

“criticii nu sunt nici supra- si nici sub-oameni, ci post-oameni. ajungi sa-i intelegi si chiar sa ii iubesti, cand iti scapa din chinul absentei tale o marturisire adresata tie sau nimanui: am fost om si acuma nu mai sunt.”

week-end-ul trecut am facut promotie in cora, am stat 4 ore pe zi si am promovat noile chio chips cu aroma de cascaval si ceapa 😀 mare zarva, oameni “apucatori” cum sunt peste tot, unde e ceva gratis dau navala, o experienta amuzanta si totodata un prilej de a analiza ceea ce imi place cel mai mult: omul! 🙂

fiind sfarsit de saptamana, toata lumea  la cumparaturi, parca se intreceau care sa cumpere mai mult, cosuri peste cosuri, cozi peste cozi, totul petrecandu-se parca in cea mai mare graba posibila. un haos.

am vazut in acele 3 zile “cele mai imperfecte” cupluri posibile. eram si nu eram mirata. incercam sa le studiez expresia fetei. oameni serios, zambitori, nervosi, obositi…

ceea ce m-a frapat a fost frumusetea proaspetilor tatici. ma uitam mirata si zambitoare la fericirea care se vedea pe fetele lor. isi rasfatau, certau, pupau copiii, insa in acelasi mod. nu treceau de la o stare la alta, ci incercau sa le explice pustilor de ce nu e bine sa rupa un aliment, sa il ia din raft fara permisiunea lor, de ce trebuie sa multumeasca (de ex cand luau chispuri de la mine), de ce, de ce, de ce. pareau niste parinti responsabili, cu toate ca erau barbati si se spune ca ei se maturizeaza mai tarziu:) , nu sunt vreodata pregatiti pentru o relatie serioasa care implica unele compromisuri si multe alte lucruri, iar o casatorie deja este capatul tineretii lor  🙂 tot inaintand in varsta, incep sa isi dea seama ca viata trebuie luata in serios si unii chiar reusesc sa o faca. altii insa, sunt de parere ca viata trebuie traita la maxim si abia apoi incearca sa si-o modeleze dupa bunul lor plac. daca totul in viata s-ar derula dupa un plan prestabilit de noi ce bine ar fi….

revenind la constatarea mea in ceea ce ii priveste pe barbati, mi-am dat seama ca nu toti sunt insensibili, ca nu toti gandesc cu celalalt creier si dorinta lor de a parea duri si de neinduplecat este de fapt o falsa impresie. au si ei un punct slab ca si noi de altfel, sunt si tandrii si grijulii cu noi, ne rasfata numai atunci cand cred ei ca e cazul, dar macar o fac o data si o data 🙂 de asta cred ca ii si iubim si ii credem si atunci cand ne mint cu desavarsire, nu ii comparam cu ceilalti pentru ca “stim” ca noi avem ce e mai bun…si tot asa timpul va trece si maine-poimaine ne vom trezi femei responsabile cu barbati responsabili si copii ascultatori… vai ce am putut sa scriu! 😀

tort_funny_1231323011

in noptile albe…

mi se intampla adesea sa nu pot sa dorm…sa ma tot gandesc la fel si fel de lucruri, sa desfac firul in mii si mii de parti si sa nu imi explic ce se petrece cu mine…

am constat ca “tehnologia” a inceput sa ocupe mult prea mult timp in viata. totul se poate rezuma la un PC conectat la internet din care messegerul nu poate lipsi, telefonie mobila cu discutii interminabile cu prieteni actuali, prieteni uitati de vreme de care insa ne aducem aminte cu drag si ne preocupam de existenta lor si multe alte aspecte “mai putin” importante.

zilele trecute am reusit sa vorbesc cu EA. trecusera multe luni peste noi. am realizat pentru inca o data cat de neputincioasa pot sa fiu in fata problemelor pe care le are. imi dau seama cat de nefericita a putut sa fie mereu, dar niciodata nu a decazut, mereu a incercat sa se descurce singura si a reusit atat cat a putut. insa, rolul parintilor nu poate fi ocupat de nimeni.
cred ca am stiu asta mereu, dar nu intotdeuna am avut capacitatea de a aprecia.

am si am avut o viata frumoasa in esenta sa. 🙂

nu o sa pot uita vreodata acei ani ai copilariei in care obisnuiam sa plec la tara la bunici. aveam curtea plina de copii si ne jucam mereu…. cat puteam sa ii terorizez cu jocul meu “de’a scoala” 🙂 eram cu totii in vacanta si eu ii puneam sa scrie, le dadeam lucrari, note…era asa de serioasa treaba pentru mine pe atunci…cred ca imi placea scoala prea mult 🙂
acum toate acestea au disparut…sarbatorile nu mai au farmecul de altadata…parca ma apuca nostalgia in preajma lor, in nici un caz nu mai este bucuria magnifica de atunci…

au trecut 7 ani de cand multe s-au schimbat in viata mea…oameni dragi au “plecat” (insa panoul de la beci o sa ramana mereu ca o dovada a vremurilor fericite in care eram cu TOTII), a urmat liceul plin de peripetii, bacalaureatul (un pas extrem de important si greu in acelasi timp…chiar nu as mai vrea sa dau timpul inapoi si sa-l mai dau o data), admiterea la facultate….si iata-ma si cu prefixul schimbat….am 20 de ani…o varsta cu care nu ma pot obisnui nici acum, cu toate ca in curand voi face 21 😦

e lesne de inteles de ce ne hranim cu amintiri…poate pentru ca in fiecare zi ne dam seama ca ceea ce am avut candva, nu vom mai avea niciodata, ca mereu se perinda prin “fata” noastra noi si noi experinete care ne intaresc convingerile…

p1053608