Cum ne manifestăm dorul?

Uneori ne agităm, ne pierdem în justificări şi încercam să mutăm munţii din loc.

Alteori plângem şi ne umplem mintea de fraze nesfârşite pe care nu avem curajul să le spunem.

Dar ce este de fapt dorul?

Este oare o agonie a cărei protagonişti suntem? Este trăirea provocată doar din vina celor din jur, a celor care ne fac să suferim? Este propria conştiinţă care nu ne lasă să fim liberi?

Cred că dorul se naşte fie din reprimarea sentimentelor noastre, fie pur şi simplu din neputinţa de a mai spune ceva. Atunci când cineva dispare din viaţa noastră şi se duce dincolo, dorul este iniţial foarte apăsător şi dureros. Cu trecerea timpului avem impresia că am reuşit să depăşim momentul şi începem să vedem soarele din viaţa noastră. Dar, pe măsură ce anii trec, realizăm că dorul este tot acolo, în sufletul nostru şi, o simplă amintire, reuşeşte să ne readucă în faza iniţială şi începe zbuciumul. Viaţa ne joacă feste, aşa cum am mai spus-o de nenumărate ori. Şi cred că se întâmplă asta tocmai pentru că suntem vii.

Atunci când reuşim să mascăm ceea ce trăim înseamnă că suntem mai puternici în ochii celor din jur, chiar dacă noi ştim să nu suntem tocmai aşa. Suntem oameni şi simţim, iubim, iertăm. Dorul întruneşte toate aceste elemente şi ne face să apreciem mai mult ceea ce avem şi, de cele mai multe ori, ceea ce am avut. Cum bine se ştie, atunci când pierdem pe cineva, atunci realizăm ceea ce a însemnat pentru noi.

Cu toţii avem regrete. Nu cred oamenii care spun că nu au regrete. E imposibil! Regretăm că am făcut un lucru şi am vrea deseori să dăm timpul înapoi. Regretăm că am iubit pe cineva care nu a meritat. Regretăm că am alocat timp unei persoane care nu a ştiut să aprecieze gestul nostru. Regretăm mereu!

Nu putem trăi împovăraţi de regrete şi spunem atunci că aşa a fost să fie, deşi în sinea noastră ne frământam şi încercam să găsim explicaţii.

Cred că dorul vine tot din regrete, fie că nu am făcut suficient, fie că ne-am implicat prea mult. Suferinţa, manifestată prin dor, ne face să fim oameni cu adevărat.

Şi restul… e doar tăcere…

dor

Advertisements

Toamna si iar Toamna

Nu stiu ce inseamna pentru fiecare dintre voi toamna, insa pentru mine reprezinta un nucleu de stari si sentimente in jurul caruia gravitez.

Toamna, natura incepe sa moara putin cate putin. Cerul e deseori innorat, frunzele se vestezesc si acopera pamantul cu un covor multicolor. Soarele devine timid si se ascunde dupa norii plumburii. Ploaia cade usor peste pamantul insetat…Ziua devine din ce in ce mai scurta, iar noaptea ne duce in visare mai repede decat am vrea…

Toamna aceasta m-a facut sa imi racoresc sufletul in urma verii toride. Toamna m-a facut sa am un dor nebun de duca. Sa plec undeva in lume, sa uit de tot si de toate ca, mai apoi, sa pot sa ma reintorc un alt om. Imi place sa ma reintorc…mereu. Dar cum, in general, visele nu pot sa devina realitate, cel putin in cazul meu, iata-ma intr-o alta zi de toamna, in acelasi loc, cu aceleasi ganduri apasatoare care ma fac sa simt faptul ca sunt…un simplu om. Un om care simte, vede, sufera, iubeste…un om care traieste…

Deseori ma intreb daca stiu sa pretuiesc cu adevarat viata, daca stiu ce inseamna si cum ar fi daca as putea sa ma proiectez dincolo de ea. Mi-ar placea sa pot sa ma privesc prin ochii celorlalti. Cred ca m-ar ajuta sau poate ca doar m-ar ingropa si mai mult…

Sunt uneori sentimente inexplicabile care parca ne fac sa intram in transa si sa ne pierdem in cuvinte…uneori cred ca e prea tarziu, alteori poate prea devreme…Cine stie?!

Fantomele trecutului [intro]

De multa vreme ma gandesc sa scriu despre acest subiect.

Cand spun “fantomele trecutului” ma refer la experientele din trecut, placute si mai putin placute, care ma bantuie, in anumite momente din viata. Poate unii dintre noi nu vor sa recunoasca acest aspect, insa tuturor ni se intampla. E firesc atata timp cat nu ne pierdem memoria.

Ei bine, mi-am propus sa vorbesc despre anii de scoala, culminand cu examenul de bacalaureat, admiterea la facultate si la master, despre micile relatii copilaresti, despre anii copilariei si pierderea unor persoane foarte dragi mie. Vor urma articole separte, pe fiecare sectiune in parte.

Le numesc generic “fantome” pentru ca mi se intampla, uneori, sa ma “bantuie”, sa ma decoecteze de tot ceea ce vreau sa fac si sa imi duca gandul departe. Deseori zambesc atunci cand le “revad”, uneori ma rusinez si alteori ma intristez. Cand ma incearca trairile din urma  incerc sa ma gandesc, fortat, la altceva.

Cu toate acestea, sunt fericita cu toate amintirile pe care le am si ma simt foarte bogata cu ele. Sunt amintiri constructive, zic eu!

Mi-e dor

mi-e dor de tot ceea ce am trait pana acum.

mi-e dor de primii ani, de dragalasenia parintilor mei, de prima zi de gradinita, de clasa I, de scoala generala si nu in ultimul rand de liceu. nu am avut un colectiv strans in scoala, insa m-am apropiat de unii dintre profesori si colegi. atunci mi-am facut primii prieteni, iar pe unii dintre ei i-am pastrat si acum. mi-e dor de teama din scoala generala cand stateam gramada in banca indiferent daca invataseram sau nu. pe vremea aia nu ajunsese notiunea de “chiul” printre noi. doar eram in clasa de elita, la naiba. 🙂

nu am sa uit ca aveam cativa baieti in clasa pe care ii innebuneam in fiecare zi… cu cartile in cap 😀 eram si noi mici si ne distram, dar cred  ca stiam de pe atunci ca nu vom mai avea o asemenea ocazie de razbunare pe sexul asta “tare”. de asemenea stiu ca eram un copil “guraliv” as zice. aveam obiceiul de a vorbi mult si pe atunci. si nu de putine ori a venit mama la scoala pentru sedinte “intime” cu diriginta intrucat eu si Alina deranjam orele. eram zburdalnice rau, iar rasul era punctul nostru forte. asa de frumos mai era:)

s-a dus si generala cu plansete si despartiri grele…. insa cu multi am ajuns la acelasi liceu, in aceeasi clasa…pardon, colegiu 🙂 si in liceu au fost momente frumoase, oameni noi, insa nimic impresionant. am fost mult prea indiferenti unii cu altii, iar prieteniile Continue reading