Floare de…

S-a scuturat floarea de IRIS. Am tot amanat momentul acesta. Am tot sperat ca lucrurile se pot schimba si nu voi ajunge sa vorbesc la trecut despre o dragoste adevarata. E dureros, e revoltator si de neacceptat. Am invatat sa iubesc muzica adevarata, am invatat sa iubesc IRIS. Acum trebuie sa invat sa uit. Si cum uitarea e atat de greu de realizat…

Am luat contact cu trupa Iris undeva prin 2002- 2003, iar in 2005 am fost la primul concert, la Sala Polivalenta, cand au lansat albumul Iris Maxima. A fost un sentiment minunat si de atunci am incercat sa merg la toate concertele lor. Pentru ca ma aflam intr-un oras din provincie unde concertele se fac doar cu ocazii speciale, am reusit sa revad trupa Iris abia in 2007 cand m-am mutat in Bucuresti. De atunci pana in momentul in care au aniversat 35 de ani de activitate, am mers cu mare entuziasm la concerte si am cantat pana am ragusit. Nu aveam voce, in nici un caz, insa asa cum ma pricepeam, asa cantam. Ma simteam extraodinar.

Penultimul articol, cel de aicia fost scris cu entuziasm si cu mare dragoste. Recunosc faptul ca i-am si criticat, aici, dar i-am si laudat.

Nu voi uita vreodata cata emotie imi transmiteau atunci cand erau pe scena, nu voi uita vreodata ca IRIS inseamna Cristi Minculescu. Asta e adevarul meu.

Simt ca nu mai pot sa ascult melodiile mele din suflet, tocmai pentru ca am pierdut o parte din mine, din ceea ce insemna un univers al meu muzical.

Nu il acuz pe Cristi Minculescu, presupun ca a avut un motiv intemeiat care l-a determinat sa ia o asemenea decizie. Ma bucur ca este sanatos pentru ca acesta este cel mai important aspect al vietii. Cand a suferit acel transplant, stiu ca s-a facut o oarecare campanie prin care fanii au putut sa ii transmita incurajari si ganduri frumoase. Am facut parte din acei fani si poate ca asa l-am facut sa revina in forta pe scena, chiar daca a fost vorba de o perioada scurta de timp.

Ma declar dezamagita si cred ca la aniversarea IRIS 40 voi avea o absenta motivata.

Traiasca muzica buna!!!

* foto de aici

** foto de aici

 

 

 

Advertisements

Explodezi sau arzi mocnit?

Esti calm? Orice se petrece in jurul tau nu te poate face sa iti iesi din minti? Esti cel care aplaneaza conflictele? Iubesti linistea si armonia?

Esti impulsiv? Rabdarea e inamicul tau? Reactiile tale ii sperie pe cei din jur?

Sunt de parere ca nu exista oameni foarte calmi in orice situatie sau oameni vulcanici permanent. Cei calmi au deseori rolul de a-i tempera pe cei impulsivi, asa cum cei impulsivi ii mai trezesc la realitate pe cei excesiv de calmi. Cred ca cele doua fac o casa buna impreuna.

In ceea ce ma priveste, nu as putea spune ca sunt o persoana calma, dar nici 100% impulsiva. Deseori tolerez foarte multe lucruri, dar si cand ajung la saturatie…explodez.

Cei apropiati ma cunosc si stiu ca momentele mele vulcanice sunt incheiate cu scuzele necesare si cu motivatia comportamentului meu.

Asta nu inseamna ca am doua fete (asa cum considera unii dintre cei care cred ca ma cunosc), ci doar un temperament aparte 🙂 care deranjeaza uneori. Spun lucrurilor pe nume, chiar daca nu o fac mereu intr-o maniera eleganta. Nu imi plac linguselile, minciunile si ripostez atunci cand consider ca e cazul.

Stiu ca uneori gresesc si ar trebui sa ma temperez, insa nu mereu reusesc. Regret deseori momentele de izbucnire si constat cu dezamagire ca timpul nu mai poate fi dat inapoi.

Cred ca  mereu e important sa ne dam seama  de greseli, chiar daca trece mult timp peste noi. De asemenea trebuie sa incercam sa remediem orice situatie care nu este in regula in sufletul nostru.

Deseori, regretele sunt in zadar, iar remuscarile trecutului nu ne lasa sa mergem mai departe. Dar poate ca asta este si esenta vietii…nu stiu…