Floare de…

S-a scuturat floarea de IRIS. Am tot amanat momentul acesta. Am tot sperat ca lucrurile se pot schimba si nu voi ajunge sa vorbesc la trecut despre o dragoste adevarata. E dureros, e revoltator si de neacceptat. Am invatat sa iubesc muzica adevarata, am invatat sa iubesc IRIS. Acum trebuie sa invat sa uit. Si cum uitarea e atat de greu de realizat…

Am luat contact cu trupa Iris undeva prin 2002- 2003, iar in 2005 am fost la primul concert, la Sala Polivalenta, cand au lansat albumul Iris Maxima. A fost un sentiment minunat si de atunci am incercat sa merg la toate concertele lor. Pentru ca ma aflam intr-un oras din provincie unde concertele se fac doar cu ocazii speciale, am reusit sa revad trupa Iris abia in 2007 cand m-am mutat in Bucuresti. De atunci pana in momentul in care au aniversat 35 de ani de activitate, am mers cu mare entuziasm la concerte si am cantat pana am ragusit. Nu aveam voce, in nici un caz, insa asa cum ma pricepeam, asa cantam. Ma simteam extraodinar.

Penultimul articol, cel de aici, a fost scris cu entuziasm si cu mare dragoste. Recunosc faptul ca i-am si criticat, aici, dar i-am si laudat.

Nu voi uita vreodata cata emotie imi transmiteau atunci cand erau pe scena, nu voi uita vreodata ca IRIS inseamna Cristi Minculescu. Asta e adevarul meu.

Simt ca nu mai pot sa ascult melodiile mele din suflet, tocmai pentru ca am pierdut o parte din mine, din ceea ce insemna un univers al meu muzical.

Nu il acuz pe Cristi Minculescu, presupun ca a avut un motiv intemeiat care l-a determinat sa ia o asemenea decizie. Ma bucur ca este sanatos pentru ca acesta este cel mai important aspect al vietii. Cand a suferit acel transplant, stiu ca s-a facut o oarecare campanie prin care fanii au putut sa ii transmita incurajari si ganduri frumoase. Am facut parte din acei fani si poate ca asa l-am facut sa revina in forta pe scena, chiar daca a fost vorba de o perioada scurta de timp.

Ma declar dezamagita si cred ca la aniversarea IRIS 40 voi avea o absenta motivata.

Traiasca muzica buna!!!

* foto de aici

** foto de aici

 

 

 

Fantomele trecutului [1]

Traiesc in prezent, sunt convinsa de acest lucru.

Sunt pusa pe ganduri de multe ori din cauza unor “fanotome” ca ma bantuie cand si cand.

Am o relatie minunata, solida si de viitor. Iubesc din tot sufletul. Am o alta viata, o noua viata pe care o construiesc in fiecare zi. Sunt sigura pe ceea ce fac si pe ceea ce vreau sa fac.

Toate aceste elemente, probabil ca ma duc, uneori, cu gandul in trecut, la relatii pe care le-am avut. In mare, au fost constructive  si m-au format pentru ceea ce sunt astazi.

Am iubit si am fost iubita. Prima dragoste nu se uita, indiferent de timpul care trece peste ea. Asa simt si eu, ori de cate ori imi vin in minte pasaje din trecut. A fost ceva magic, presarat cu foarte multe copilarii, specifice varstei. Aveam 15 ani, tocmai pasisem in clasa a 9a. Eram boboaca 🙂 El, cu 4 ani mai mare, terminase liceul si intrase la facultate. Cu toate ca ar fi trebuit sa fie o mare diferenta intre noi, in realitate nu a fost asa. Imi amintesc, zambind, ca la prima intalnire, eram amandoi emotionati, sinceri, timizi…

Pe atunci, baietii, fetele, absolventii de liceu in general, erau altfel, relatiile erau altfel. Acum, absolventii de liceu au cu totul alte preocupari si prioritati. Eu prefer sa raman cu gandul la generatia mea, la bunul simt si la educatia de calitate.

Revenind la “fantome”, prima iubire s-a desfasurat parcursul anilor de liceu, cu nenumarate despartiti si tentative de impacare. In cele din urma, totul s-a sfarsit. Era de asteptat. Ne schimbasem foarte mult, insa nu in acelasi ritm. Era clar ca nu ne mai potriveam.

Dupa liceu, am intrat la facultate si m-am mutat in Bucuresti. Aici am inceput o alta etapa din viata, m-am maturizat treptat si am inceput sa vad lucrurile altfel. Dupa o relatie care mi-a consumat multe resurse, am decis ca e mai bine sa ma distrez si sa las de o parte sentimentele si angajamentele. Din acest motiv, uneori, ma simt vinovata pentru ca am facut unele persoane sa sufere. Am cunoscut diferite persoane, mi-am facut multi prieteni cu care ieseam in cluburi si ma distram. S-a intamplat ca, de cateva ori, sa fie vorba despre “indragosteala”. Din pacate, nu reciproca. Nu cred ca eram pregatita pentru asa ceva. Cel putin asa pot sa imi explic lucrurile, acum.

Ei bine, timpul a trecut, imi pare rau pentru toate greselile pe care le-am facut, voluntar si involuntar. Intotdeauna imi asum tot ceea ce fac. Ar mai fi multe de zis, chiar foarte multe multe, insa prefer sa le pastrez in sufletul meu. Pot afirma cu cetitudine ca am avut parte de oameni de calitate care m-au respectat si m-au indragit. Sau cred ca am avut noroc…

Dupa toate acestea, sunt convinsa ca totul are un scop in viata, nu e ceva intamplator si fiecare isi gaseste jumatatea la  momentul potrivit.

Cu totii avem de invatat din toate experientele din trecut !

foto de aici