Dupa o absenta de cateva saptamani, revin in lumea blogului meu cu un articol despre minciuna si adevar.
Fiecare dintre noi cred ca a fost la un moment dat dezamgit in urma unei experiente personale. In general dezamagirea survine ca rezultat al unei daruiri totale, iar aceasta daruire este relativa si perceputa diferit de fiecare in parte.
Personal, cred ca daruirea acesta este reprezentata de incredere, sentimente, timp, empatie si solidaritate. Poate lista este mult mai lunga, insa am mentionat elementele importante.
De la o vreme simt ca traiesc intr-o lume in care nu prea mai am puterea sa cred. Cu toate ca ma declar o optimista convinsa, apar deseori oameni care sa imi tulbure aceasta convingere. Probabil ca sunt mult mai puternici decat mine sau poate ca doar imi descopera slabiciunile si le folosesc in avantanj personal. Probabil…
Am ajuns la concluzia ca nu am timp sa ma preocup de ce e asa si nu e altfel, ce a vrut sa spuna X, de ce in ziua Y si nu in ziua Z, unde am gresit, cat am gresit, ce ar fi trebuit sa fac??? De asemenea am observat ca un “imi pare rau” sau “imi cer scuze” reprezinta cuvinte goale pentru unii. Eu inca mai cred in puterea cuvintelor magice. Motivul pentru care cred ca am ajuns la acesta concluzie este faptul ca am obosit. M-am convins ca cei care imi sunt prieteni cu adevarat nu ma vor pune intr-o astfel de situatie, ci vor incerca doar sa imi atraga atentia asupra greselilor mele.
Cine minte? De ce minte? Cand minte? Cat minte? Sunt intrebari fara sens uneori. Cred ca suntem cu totii niste mincinosi, insa mai cred ca e important sa ne dam seama de ce ne mintim pe noi insine uneori…
Poate ca e doar un joc de cuvinte si nu am reusit sa ma fac inteleasa. Poate…
foto de aici