Dor şi doare

Telefonul a sunat…

 A trecut o săptămână de atunci şi parcă şi acum îmi răsună cuvintele mamei…

De atunci, cu greu îmi găsesc cuvintele. Încerc să merg mai departe şi să înţeleg că aşa e mai bine pentru el, tataie al meu. E groaznică agonia morţii. Atunci când vine repede şi te ia de pe picioarele tale este urmată de şocul celor care rămân, dar de scurtarea suferinţei celui care pleacă. Atunci când vine lent şi te târăşte într-un pat luni de zile este cu adevărat sfâşietoare, atât pentru muribund, cât şi pentru cei ce-i sunt alături. Am trecut prin această ultimă stare în urmă cu 12 ani şi mai apoi în urmă cu 6 ani. Astăzi se împlineşte o săptămână de când trec prin a treia tragedie şi ştiu că starea mea nu mai poate fi îmbunătăţită vreodată.

Deşi au trecut 12 ani de când bunica mea a părăsit această lume, eu simt totul ca şi când ar fi fost ieri. Am şi acum nopţi în care nu pot să dorm pentru că revăd secvenţe din filmul copilăriei mele. S-a chinuit luni de zile până când şi-a dat sufletul. E groaznică imaginea ei de atunci când era neputincioasă, dar din fericire, toate amintirile care îmi vin în minte mereu sunt din perioada în care totul era bine şi frumos. Ea a fost, este şi va rămâne emblema celor mai fericiţi ani din viaţa mea. Mi-e foarte dor de ea şi mi-ar fi plăcut să nu mă părăsească aşa devreme.

La 6 ani după ce am pierdut-o pe bunica, a plecat şi tataie. Poate că îi era dor de mama lui şi s-a grăbit să plece. Nu aş fi crezut vreodată că şi el va avea acelaşi sfârşit precum bunica. A fost un om foarte muncitor şi sănătos. M-a iubit enorm şi mă alintă “Hristos” şi asta pentru că eu eram Dumnezeul său. Pentru el, eu – mezina familiei, eram cel mai frumos cadou pe care ar fi putut să îl primească de la fiul său- tatăl meu. Cred că de acolo de unde este acum are grijă de mamaia şi o ţine încă lângă noi. Nu pot decât să îi mulţumesc. Ea a rămas să îi ţină şi lui locul şi mi-a fost alături în ziua nunţii mele, căci pentru cei care m-au crescut, aceasta era ultima lor dorinţă. Am multe amintiri cu tataie şi le păstrez pe toate în sufletul meu. Anii nu au resit să estompeze dorul şi regretul că nu mai este.

După aţi 6 ani mă va iarăşi în mijlocul unei alte pierderi – tataie din partea mamei, un om foarte bun şi blând. Totul s-a petrecut foarte repede şi mă bucur de faptul că i s-a curmat suferinţă. De la el am moştenit talentul de negustor, deşi el îşi exercita această calitate în alt fel faţă de mine. A fost un om foarte glumeţ şi deseori stăteam împreună cu verişorii mei să îi ascultăm poveştile de viaţă. Pentru el eram “Ghemu”, adică o mână de om, cel mai mic nepot. Cu toate că am crescut, de fiecare dată când vorbeam mi se adresă la fel. A lăsat-o singură pe mamaia, dar sper să îi vegheze zilele mereu. Mă bucur enorm ca a avut bucuria de a mă vedea mireasa. Ştiu că îşi dorea mult. Această tragedie m-a răscolit foarte mult şi a făcut în sufletul meu şi în mintea mea un du-te – vino trecut – prezent – trecut încă din momentele în care era tataie era în agonie. Nu ştiu cum au trecut zilele, nu ştiu ce e cu mine nici acum!

Mi-ar plăcea să ştiu cum să fac să nu îmi mai fie aşa dor…

 flori nemuritoare handmade

Advertisements

De 5 ani împreună

Au trecut 5 ani de la primul cuvânt, 5 ani de poveşti, presăraţi cu înfrângeri şi victorii. Nu suntem şi nici nu am fost vreodată în război, dar aşa îmi place să spun acum. Ţi-am împărtăşit multe dintre trăirile mele şi mulţi au empatizat cu noi. Au fost momente în care am ales să dispar, uneori din ignoranţă, alteori din cauza altor factori, exteriori. Astăzi, după 5 ani şi o lună îţi urez un călduros “La mulţi ani, dragul meu blog!”.

La multi ani!

Pe 10 februarie s-au împlinit 5 ani de când am acest blog. Deseori am privit în urmă şi am recitit primele articole… Acum simt că citesc despre altcineva şi parcă îmi vine să şterg tot ceea ce nu mă mai reprezintă. Însă realizez că toate sunt parte din mine şi mi se pare firesc să rămână acolo unde sunt.

M-am schimbat, m-am maturizat pe parcursul acestor ani şi cred că se vede şi din felul în care scriu. Am învăţat diverse lucruri despre platforma blogului şi am încercat să le aplic. Am învăţat să îmi citesc postările de mai multe ori şi să îmi repar greşelile involuntare. Mai greşesc şi acum, ştiu asta şi nu mă voi considera vreodată omul perfect.

În urmă cu 5 ani eram studentul rebel, veşnic în căutarea a tot ceea ce este mai frumos şi mai bun. Anii au trecut şi am ajuns să mă autodescopăr, să îmi găsesc stabilitatea emoţională care de multe ori mi-a jucat feste. M-am căsătorit cu bărbatul perfect pentru mine, omul care mi-a fost alături mereu şi astfel mi-am găsit liniştea sufletească de care aveam atâta nevoie. Nu îmi place să îmi strig fericirea în gura mare, dar acest moment important din viaţa mea trebuie menţionat. Am renunţat la capriciile specifice vârstei şi am început să mă transform într-un adult cu responsabilităţi. Am pus bazele unei mici afaceri, care înainte de toate este o mare pasiune – Quilling for You şi am învăţat că nu trebuie să mă “războiesc” cu cei care nu mă plac şi nu mă pot înţelege. Deseori am scris despre multe lucrurile pe care le-am învăţat pentru că acesta este modul meu de a conştientiza unele aspecte “întâmplătoare” ale vieţii.

Blogul m-a ajutat mult pe tot parcursul acestor ani. M-am exprimat în scris ori de câte ori am simţit nevoia. Am scris despre mine şi despre cei din jurul meu într-un mod subiectiv, bineînţeles. Unele articole au ajuns să fie citite de cine trebuia, altele nu. Nu am căutat răspunsuri acolo unde ştiam că nu le voi primi şi au fost şi cazuri în care totul a reprezentat doar o revoltă asupra propriei persoane. Pe de altă parte am ales ca unele momente importante din viaţa mea, fie frumoase, fie mai puţin frumoase, să le trăiesc în tăcere.

Acest blog arată o parte din mine pentru că nu încerc să par ceea ce nu sunt. Mă bucur că am avut ocazia de a cunoaşte oameni frumoşi de la care am avut ce învăţa. Recunosc faptul că nu sunt un blogger veritabil şi nu am obiceiul de a citi fiecare postare a celor care au ceva de spus. Sunt câteva bloguri pe care le citesc mereu pentru că reuşesc să îmi capteze atenţia şi acest lucru îmi place foarte mult.

E minunat atunci când mă regăsesc în unele articole scrise de alţi blogeri. Se spune că nu există lucruri întâmplătoare şi că în viaţă totul se întâmplă cu un anumit scop, însă îmi place totuşi să cred că există coincidenţe.

“Visează că şi cum ai trăi veşnic, dar trăieşte ca şi cum ai muri azi, căci nu contează anii din viaţa ta, ci viaţa din anii tăi.” James Dean

Cum ne manifestăm dorul?

Uneori ne agităm, ne pierdem în justificări şi încercam să mutăm munţii din loc.

Alteori plângem şi ne umplem mintea de fraze nesfârşite pe care nu avem curajul să le spunem.

Dar ce este de fapt dorul?

Este oare o agonie a cărei protagonişti suntem? Este trăirea provocată doar din vina celor din jur, a celor care ne fac să suferim? Este propria conştiinţă care nu ne lasă să fim liberi?

Cred că dorul se naşte fie din reprimarea sentimentelor noastre, fie pur şi simplu din neputinţa de a mai spune ceva. Atunci când cineva dispare din viaţa noastră şi se duce dincolo, dorul este iniţial foarte apăsător şi dureros. Cu trecerea timpului avem impresia că am reuşit să depăşim momentul şi începem să vedem soarele din viaţa noastră. Dar, pe măsură ce anii trec, realizăm că dorul este tot acolo, în sufletul nostru şi, o simplă amintire, reuşeşte să ne readucă în faza iniţială şi începe zbuciumul. Viaţa ne joacă feste, aşa cum am mai spus-o de nenumărate ori. Şi cred că se întâmplă asta tocmai pentru că suntem vii.

Atunci când reuşim să mascăm ceea ce trăim înseamnă că suntem mai puternici în ochii celor din jur, chiar dacă noi ştim să nu suntem tocmai aşa. Suntem oameni şi simţim, iubim, iertăm. Dorul întruneşte toate aceste elemente şi ne face să apreciem mai mult ceea ce avem şi, de cele mai multe ori, ceea ce am avut. Cum bine se ştie, atunci când pierdem pe cineva, atunci realizăm ceea ce a însemnat pentru noi.

Cu toţii avem regrete. Nu cred oamenii care spun că nu au regrete. E imposibil! Regretăm că am făcut un lucru şi am vrea deseori să dăm timpul înapoi. Regretăm că am iubit pe cineva care nu a meritat. Regretăm că am alocat timp unei persoane care nu a ştiut să aprecieze gestul nostru. Regretăm mereu!

Nu putem trăi împovăraţi de regrete şi spunem atunci că aşa a fost să fie, deşi în sinea noastră ne frământam şi încercam să găsim explicaţii.

Cred că dorul vine tot din regrete, fie că nu am făcut suficient, fie că ne-am implicat prea mult. Suferinţa, manifestată prin dor, ne face să fim oameni cu adevărat.

Şi restul… e doar tăcere…

dor

Am crescut!

Astăzi împlinim 4 ani! La mulţi, mulţi, mulţi ani!la-multi-ani-4-ani

Am crescut!

În primele articole publicate pe acest blog scriam despre unele momente importante din viaţa mea. Eram transparentă şi îmi strigam bucuriile şi tristeţile. Între timp m-am maturizat şi am început să abordez teme dintre cele mai diverse, am promovat evenimente de interes naţional, am făcut apel la spiritul vostru civic, dragii mei.

Îmi pare rău pentru că uneori trec zile, săptămâni, chiar şi luni în care nu mă simt capabilă să public noi articole. Nu mi-am dorit să transform acest blog într-un jurnal, ci am încercat să îmi transpun trăirile şi emoţiile în “pilde” pentru oricare dintre voi.

Acest blog a devenit un copil mai mare pentru că, după cum ştiţi, în noiembrie 2012 am lansat un alt blog în care îmi exprim pasiunea pentru quilling. Îmi doresc foarte mult ca şi acest “copilaş” să ajungă la onorabila vârsta de 4 ani.

Mă bucur nespus de mult pentru că am avut prilejul de a cunoaşte oameni noi prin intermediul blog-ului. Oamenii sunt atât de diferiţi, încât orice “efort” pentru cunoaşterea lor este absolut încântător…

Criticile apar în orice domeniu, dar întotdeauna am fost de părere că ele sunt constructive. În urmă cu 4 ani eram mâhnită de cuvintele unora pentru că nu ştiam să extrag ce e mai bun din ele. În toţi aceşti ani, au început să curgă şi aprecierile şi spun acest lucru lăsând la o parte modestia, ci exprimându-vă recunoştinţa. Fără voi toţi nu aveam cum să ajung până aici! Vă mulţumesc din suflet şi sper să mă mai vizitaţi, din când în când!

* foto de aici

Pe doua roti

Azi am simtit ceva extraordinar.

De vreun an si ceva ma tot “chinui” sa merg in parc, sa inchiriez o bicicleta si sa ma plimb. Am constatat cu uimire ca au trecut nu mai putin de 7 ani de cand nu am mai mers pe bicicleta.

Nu mai tin minte cati ani aveam, insa stiu ca eram destul de mica atunci cand am invatat sa merg pe bicicleta, aveam Pegas, de un albastru marin asa, foarte frumos 🙂 Am invatat singura, nu mi-a fost foarte greu, insa imi amintesc faptul ca aveam gleznele cam julite de la pedale, cred 😀 Nu stiam cum trebuie sa manevrez “masinaria”. Dar cu perseverenta am reusit. Din acel an, in fiecare vacanta de vara, mergeam la bunici si ma plimbam cu bicicleta.

Ei bine, de atunci au trecut multi ani, insa placerea de a merge cu bicicleta nu a disparut. In fiecare vara ziceam sa merg in parc si inchiriez o bicicleta, insa mereu am amanat momentul…pana azi.

Inca de aseara mi-am planificat sa merg in parc, la Izvor si sa imi iau o bicicleta. Faceam si glume pe seama asta gandindu-ma ca au trecut atatia ani si poate ca nu mai stiu cum sa merg pe doua roti, cum sa pedalez. Se spune ca mersul pe bicicleta nu se uita, insa pana nu se si demonstreaza vorba asta, nu poate fi crezuta 100%. Asadar m-am urcat pe bicicleta si am pornit la drum. Totul a mers foarte bine, nu m-am dezechilibrat, nu am cazut, nu am intrat in cineva. Apropo, azi a fost Bike Fest, iar parcul era full. Am avut putine emotii la inceput din cauza oamenilor care erau pretutindeni, dar apoi m-am relaxat si m-am plimbat pana am obosit. Imi venea sa tip de fericire, imi tot repetam in gand cat de fericita sunt si ce senzatie minunata traiesc. Am vorbit cu cei dragi mie si m-am laudat de “isprava” facuta.

A fost minunat si mi-am propus ca, pana se schimba vremea, sa profit de timpul frumos si sa merg ori de cate ori pot. Acum sunt sigura ca ma voi tine de cuvant pentru ca sunt foarte entuziasmata si nu vreau sa ma privez de o asemenea placere inegalabila.