Dor şi doare

Telefonul a sunat…

 A trecut o săptămână de atunci şi parcă şi acum îmi răsună cuvintele mamei…

De atunci, cu greu îmi găsesc cuvintele. Încerc să merg mai departe şi să înţeleg că aşa e mai bine pentru el, tataie al meu. E groaznică agonia morţii. Atunci când vine repede şi te ia de pe picioarele tale este urmată de şocul celor care rămân, dar de scurtarea suferinţei celui care pleacă. Atunci când vine lent şi te târăşte într-un pat luni de zile este cu adevărat sfâşietoare, atât pentru muribund, cât şi pentru cei ce-i sunt alături. Am trecut prin această ultimă stare în urmă cu 12 ani şi mai apoi în urmă cu 6 ani. Astăzi se împlineşte o săptămână de când trec prin a treia tragedie şi ştiu că starea mea nu mai poate fi îmbunătăţită vreodată.

Deşi au trecut 12 ani de când bunica mea a părăsit această lume, eu simt totul ca şi când ar fi fost ieri. Am şi acum nopţi în care nu pot să dorm pentru că revăd secvenţe din filmul copilăriei mele. S-a chinuit luni de zile până când şi-a dat sufletul. E groaznică imaginea ei de atunci când era neputincioasă, dar din fericire, toate amintirile care îmi vin în minte mereu sunt din perioada în care totul era bine şi frumos. Ea a fost, este şi va rămâne emblema celor mai fericiţi ani din viaţa mea. Mi-e foarte dor de ea şi mi-ar fi plăcut să nu mă părăsească aşa devreme.

La 6 ani după ce am pierdut-o pe bunica, a plecat şi tataie. Poate că îi era dor de mama lui şi s-a grăbit să plece. Nu aş fi crezut vreodată că şi el va avea acelaşi sfârşit precum bunica. A fost un om foarte muncitor şi sănătos. M-a iubit enorm şi mă alintă “Hristos” şi asta pentru că eu eram Dumnezeul său. Pentru el, eu – mezina familiei, eram cel mai frumos cadou pe care ar fi putut să îl primească de la fiul său- tatăl meu. Cred că de acolo de unde este acum are grijă de mamaia şi o ţine încă lângă noi. Nu pot decât să îi mulţumesc. Ea a rămas să îi ţină şi lui locul şi mi-a fost alături în ziua nunţii mele, căci pentru cei care m-au crescut, aceasta era ultima lor dorinţă. Am multe amintiri cu tataie şi le păstrez pe toate în sufletul meu. Anii nu au resit să estompeze dorul şi regretul că nu mai este.

După aţi 6 ani mă va iarăşi în mijlocul unei alte pierderi – tataie din partea mamei, un om foarte bun şi blând. Totul s-a petrecut foarte repede şi mă bucur de faptul că i s-a curmat suferinţă. De la el am moştenit talentul de negustor, deşi el îşi exercita această calitate în alt fel faţă de mine. A fost un om foarte glumeţ şi deseori stăteam împreună cu verişorii mei să îi ascultăm poveştile de viaţă. Pentru el eram “Ghemu”, adică o mână de om, cel mai mic nepot. Cu toate că am crescut, de fiecare dată când vorbeam mi se adresă la fel. A lăsat-o singură pe mamaia, dar sper să îi vegheze zilele mereu. Mă bucur enorm ca a avut bucuria de a mă vedea mireasa. Ştiu că îşi dorea mult. Această tragedie m-a răscolit foarte mult şi a făcut în sufletul meu şi în mintea mea un du-te – vino trecut – prezent – trecut încă din momentele în care era tataie era în agonie. Nu ştiu cum au trecut zilele, nu ştiu ce e cu mine nici acum!

Mi-ar plăcea să ştiu cum să fac să nu îmi mai fie aşa dor…

 flori nemuritoare handmade

Advertisements

Cum ne manifestăm dorul?

Uneori ne agităm, ne pierdem în justificări şi încercam să mutăm munţii din loc.

Alteori plângem şi ne umplem mintea de fraze nesfârşite pe care nu avem curajul să le spunem.

Dar ce este de fapt dorul?

Este oare o agonie a cărei protagonişti suntem? Este trăirea provocată doar din vina celor din jur, a celor care ne fac să suferim? Este propria conştiinţă care nu ne lasă să fim liberi?

Cred că dorul se naşte fie din reprimarea sentimentelor noastre, fie pur şi simplu din neputinţa de a mai spune ceva. Atunci când cineva dispare din viaţa noastră şi se duce dincolo, dorul este iniţial foarte apăsător şi dureros. Cu trecerea timpului avem impresia că am reuşit să depăşim momentul şi începem să vedem soarele din viaţa noastră. Dar, pe măsură ce anii trec, realizăm că dorul este tot acolo, în sufletul nostru şi, o simplă amintire, reuşeşte să ne readucă în faza iniţială şi începe zbuciumul. Viaţa ne joacă feste, aşa cum am mai spus-o de nenumărate ori. Şi cred că se întâmplă asta tocmai pentru că suntem vii.

Atunci când reuşim să mascăm ceea ce trăim înseamnă că suntem mai puternici în ochii celor din jur, chiar dacă noi ştim să nu suntem tocmai aşa. Suntem oameni şi simţim, iubim, iertăm. Dorul întruneşte toate aceste elemente şi ne face să apreciem mai mult ceea ce avem şi, de cele mai multe ori, ceea ce am avut. Cum bine se ştie, atunci când pierdem pe cineva, atunci realizăm ceea ce a însemnat pentru noi.

Cu toţii avem regrete. Nu cred oamenii care spun că nu au regrete. E imposibil! Regretăm că am făcut un lucru şi am vrea deseori să dăm timpul înapoi. Regretăm că am iubit pe cineva care nu a meritat. Regretăm că am alocat timp unei persoane care nu a ştiut să aprecieze gestul nostru. Regretăm mereu!

Nu putem trăi împovăraţi de regrete şi spunem atunci că aşa a fost să fie, deşi în sinea noastră ne frământam şi încercam să găsim explicaţii.

Cred că dorul vine tot din regrete, fie că nu am făcut suficient, fie că ne-am implicat prea mult. Suferinţa, manifestată prin dor, ne face să fim oameni cu adevărat.

Şi restul… e doar tăcere…

dor

Trăieşte clipa!

Revin după îndelungi aşteptări cu un articol care sper să vă pună puţin pe gânduri.

Privesc în jur şi văd tot mai des o mulţime de feţe triste care parcă nu mai ştiu cum să motiveze apariţia ridurile care le inunda faţa. Toţi se grăbesc şi uită să trăiască. Puţin ştiu că nu contează anii din viaţă, ci viaţa din anii lor. Puţin ştiu să iubească fără să se gândească la ziua de mâine, puţin ştiu să se bucure de soarele care încearcă să le încălzească sufletul îngheţat. Puţin sunt cei care trăiesc cu adevărat.

Viaţa ne face să ne cunoaştem unii pe alţii în circumstanţe ciudate uneori. Investim sentimente pentru că avem şi nu ne costă prea mult, de cele mai multe ori doar lacrimi născute din dragoste. Ajungem apoi la răscruce de drum şi începem să ne aruncăm vorbe grele sau mai apoi să trăim cu regrete. Ne pare rău, dar nu avem curajul de o spune. Ne întrebăm oare ce face celălalt, dacă este bine, dacă a reuşit să îşi găsească echilibrul sau hoinăreşte prin viaţă fără vreo ţintă, încărcat cu resentimente şi cu sufletul sfâşiat de durere? Trec zilele, lunile, chiar şi anii şi aflăm întâmplător că s-a pierdut în neant fără a spune ceva. Atunci începem să murim în fiecare zi câte puţin.

Învaţă să ierţi şi iubeşte necondiţionat!

Trăieşte clipa pentru că poate să fie ultima!

Iubeşte oamenii pentru că mâine te pot  părăsi fără să îţi mai spună “rămâi cu bine!”

Iubeşte soarele pentru că poate mâine nu îl vei mai vedea.

Iubeşte culorile pentru că ele te fac să zâmbeşti.

Iubeşte zâmbetul pentru că el te face să trăieşti!

Iubeşte viaţa pentru că încă o ai!

Fluturii sunt nemuritori

Iubesc fluturii.Fluture Irina Binder

Această dragoste m-a condus într-o oarecare zi la următorul text:

“Oamenii care, prin modul în care au intrat în sufletul meu, au contribuit mai mult sau mai puţin la formarea mea ca om.

Când eram mică, tata mi-a spus că sufletul meu este un castel. Că indiferent de luptele care se dau în afara lui, eu trebuie să păstrez interiorul frumos şi curat. Să nu îl aglomerez cu lucruri inutile şi să nu primesc pe oricine înăuntru. Mi-am notat aceasta idee, într-unul dintre primele mele jurnale, dar, odată cu trecerea timpului, i-am uitat sfatul. Aşa că, am primit în sufletul meu pe oricine a dorit să intre, fiind poate mult prea ospitalieră. Dezamăgirile, însă, m-au schimbat, făcându-mă să mă tem de acei care ar putea da buzna, aducând cu ei răutăţi, interese proprii şi fără niciun sentiment frumos. Asta, pentru că au fost oameni care au năvălit în sufletul meu aducând cu ei minciuni şi “te iubesc” -uri pline de ipocrizie. Alţii au intrat aducând după ei noroi şi obligându-mă să fac mult timp curat în urma lor. Iar atunci când au plecat au luat tot ce au putut, tot ce am avut mai bun şi mai frumos, lăsându-mă săraca şi singură.

Au fost şi oameni cu care am comunicat într-un fel ridicol, ţinându-i afară, în faţa uşii sufletului meu, pentru că mi-a fost teamă să le permit să intre. Şi, de multe ori, am greşit. Pe alţii i-am rugat să intre, atunci când m-am simţit prea singură. Şi astfel, castelul meu a fost vizitat de fel şi fel de oameni. Oameni buni, oameni răi, oameni sinceri şi oameni falşi. Oameni care au contat şi simpli trecători…”

După ce am citit aceste rânduri am realizat că sunt pasaje cu care mă identific. Am fost curioasă să aflu cine le-a scris, mai ales că în stânga imaginii era scris “Fluturi”. Am “pornit” în căutarea fluturilor şi aşa am descoperit o fiinţă minunată pe numele de Irina Binder. Am început să citesc primul capitol din cartea “Fluturi fiind impulsionata iniţial de această denumire. Sunt o mare “vânătoare” de fluturi, trebuie să recunosc.

Cu toate că îmi este dificil să citesc pagini întregi în format electronic pentru că am unele probleme de vedere, în cazul de faţă nu am putut să mă mai opresc. Am citit cu sufletul la gură şi am trecut de la agonie la extaz şi invers. M-a încărcat de emoţie fiecare cuvânt, atât de bine spus…

De îndată ce am terminat, disperată, am făcut comandă de cele două cărţi. Eram înnebunită, voiam să aflu continuarea. Am avut norocul să primesc cărţile chiar a doua zi şi le-am citit până noaptea târziu.Fluturi Irina Binder

Mărturisesc faptul că îmi place să citesc, însă rareori mi se întâmplă să găsesc o carte care să mă facă să nu o mai las din mână până nu ajung la final. Această carte a fost una dintre puţinele cărţi pe care le-am citit cu mare plăcere şi interes. Cu siguranţă ca un motiv a fost şi faptul că la un moment dat parcă aveam impresia că citesc despre mine.

Am tot amânat momentul în care să scriu despre această experienţă încântătoare pentru că simţeam că nu am cuvintele potrivite pentru a o descrie corect. E o poveste de dragoste pe care nu mulţi au ocazia să o trăiască în adolescenţă, e o carte educativă plină de poveţe părinteşti de care personal voi ţine seama atunci când voi avea un copil, e o invitaţie la solidaritate socială.

Întotdeauna am fost de părere că putem schimba lumea, chiar dacă suntem mici şi nesemnificativi aparent. Irina Binder mi-a confirmat acest aspect.

În ceea ce priveşte partea erotică a cărţii, bineînţeles în forma sa inocentă şi discretă, am constatat că dragostea ne înaltă şi ne coboară în aceiaşi măsură uneori, iar Irina a reuşit să demonstreze că orice efort este important pentru a ne păstra demnitatea şi stima de sine.

Am iubit şi am fost iubită. Am trecut prin etape care m-au maturizat şi am avut norocul de a întâlni mai mulţi oameni de cuvânt decât din aceia falşi şi plini de interese ascunse. Am învăţat, mereu am învăţat din aceste experienţe. Chiar dacă uneori furia de moment mi-a întunecat toate amintirile frumoase, la un timp a ieşit soarele şi mi-am dat seama când şi cât am greşit. Mereu mi-am cerut scuze şi am încercat să îmi repar greşelile. Nu mereu am reuşit, însă am realizat că trebuie să merg înainte şi să păstrez în suflet tot ceea ce m-a bucurat, că pe ceva sacru., iar răul să îl ascund într-un alt colţişor de suflet pentru că de uitat nu poate fi vorba.

Cartea “Fluturi” mi-a trezit sentimente din trecut şi m-a ajutat să realizez încă o dată că persoană de lângă mine este cu adevărat cea potrivită.

De când am terminat de citit, le povestesc tuturor despre “descoperirea” făcută şi distribui cartea cu mare drag. Merită!!!

Eu de Irina Binder

Mi-ar plăcea să te pot întâlni într-o zi, draga mea Irina Binder. Mi-ar plăcea să am semnătura ta împreună cu unele gânduri, pe care numai tu ştii cum să le spui, pe cartea mea. Eşti un om pe care de dispariţie, crede-mă!

La mulţi, mulţi, mulţi ani!!!

Ioan Botezătorul (în ebraică Yoḥanan, uneori Yoḥanan ben Zaḫariya, Ioan fiul lui Zaharia) este una dintre figurile centrale ale creștinismului și islamului; predicator și botezător pe malurile râului Iordan; înainte-mergătorul, vestitorul și botezătorul lui Iisus; este numit de Iisus „cel mai mare dintre cei născuți dintre femei”, iar Biserica Creștină îl cinstește ca pe cel mai mare dintre sfinți (având nu mai puțin de 3 sărbători dedicate lui). *

De Sfântul Ioan, în fiecare an, era petrecere la Turnu Măgurele. Atât mama, cât şi tata poartă numele Sfântului Ioan. Îmi amintesc cu mare drag faptul că întotdeauna casa era plină de musafiri pe 7 ianuarie. Încă de mică mi-a plăcut să fiu înconjurată de rude şi prieteni şi, fiind mezina familiei, de fapt mezina întregului neam, bucuria era cu atât mai mare întrucât primeam atenţia cuvenită. Cu toate că am plecat din oraşul natal de mai mult de 5 ani, această sărbătoare a rămas respectată cu sfinţenie. În acest an ne-am abătut de la regulă, iar petrecerea nu a mai adunat aşa de mulţi invitaţi. Simt nostalgia timpului trecut, însă ştiu că astăzi a fost o excepţie, iar în anii următori totul se va aşeza aşa cum toţi ne-am obişnuit.

Dragă mamă, dragă tată, vă doresc tot binele din lume încununat cu multă sănătate. Vedem împreună ca aceasta este de departe cea mai importantă şi am învăţat împreună să o preţuim. Acest an este unul foarte important pentru familia noastră şi mă gândesc cu multă emoţie la cea mai importantă zi din viaţa mea în care ştiu că vă veţi însoţi cu multă bucurie şi cu lacrimi în ochi. Mă simt cu adevărat norocoasă pentru că am părinţi precum sunteţi voi, dragii mei. Vă iubesc necondiţionat şi vă port mereu în suflet!

La mulţi, mulţi ani!!!

 Ioan Botezatorul

*** Sursa Wikipedia