Sfârşit de 2013

Iată că am ajuns şi la sfârşitul anului 2013. A fost un an plin de evenimente fericite, cu toate că se presupunea a fi un an ghinionist.

Începutul lui 2013 m-a prins în febra târgurilor de nunţi. Nu am ratat vreun trag, încă de la finele anului 2012. După îndelungi căutări, am reuşit să îmi găsesc rochia potrivită. Tot la început de an am cutreierat tot sectorul 6 al Bucureştiului în căutarea apartamentului ideal. Era momentul să ne mutăm la casa noastră. Pe 14 februarie am semnat actele şi la sfârşitul lunii martie ne-am mutat. Mare ne-a fost bucuria atunci când am realizat ceea ce am visat a devenit realitate. După mutare, am revenit la pregătirile pentru nunta şi aşa am ţinut-o până în septembrie. Am reuşit să ne deconectăm puţin prin vară când am avut o mică vacanţă la munte şi încă una la mare, la Folk you.

Nu am mai avut timp de nimic altceva în afară nunţii pentru că totul a fost realizat de mânuţele noastre. Am început să scriu un articol despre nuntă, însă nu am reuşit să îl finalizez. În luna ianuarie voi detalia tot ceea ce mi-am propus să scriu despre nunta mea şi promit că voi aduce informaţii utile pentru cei ce îşi doresc să îşi oficializeze relaţiile în curând.

Aşadar, am avut întâi cununia, pe 19 septembrie, chiar în ziua în care împlineam 4 ani de relaţie, iar nunta a fost pe 5 octombrie.

Am vrut să facem două evenimente pentru a nu ne aglomera în ziua nunţii.

După nuntă am plecat în luna de miere într-o destinaţie la care visam de multă vreme – Mexic, mai exact Riviera Maya, lângă Cancun. A fost o săptămână de vis şi v-o recomand cu mare încredere. Merită! E greu de descris în cuvinte tot ceea ce am trăit acolo. A fost pur şi simplu perfect, magic!

Astfel am ajuns la sfârşitul lunii octombrie, obosiţi, dar fericiţi. Am început să ne relaxăm, să ne bucurăm de tot ceea ce realizasem până atunci. Din cauza tuturor pregătirilor, nu reuşisem să ne bucurăm pe deplin de căsuţa noastră dragă. Apoi, din noiembrie, am revenit pe meleagurile quilling-ului şi am fost extrem de ocupată. A fost o perioadă prolifică şi m-am bucurat enorm.

Sărbătorile m-au găsit în familie, alături de părinţi şi rude şi uite aşa am ajuns în ultima zi din an. Mă declar mulţumit de tot ceea ce mi-a fost dat să trăiesc în acest an. Momentele mai puţin plăcute au fost şi ele prezente, însă nu au reuşit să mă doboare aşa cum se întâmpla în trecut. Am devenit mai puternică şi mai sigură pe mine. Am înţeles că aşa e viaţa şi nu trebuie să ne oprim din a trăi indiferent de circumstanţe. Cu toţii cunoaştem oameni care ne părăsesc mai devreme sau mai târziu. Unii din ignoranţă, alţii din invidie, unii pentru că nu mai au zile, alţii pentru că nu mai vor să le consume cu tine, unii pentru că te iubesc prea mult, aţii pentru că te detestă dintotdeauna. Motivele sunt prea puţin importante şi nu trebuie să ne chinuim să le înţelegem. Important este să fim împăcaţi cu noi înşine şi să nu trăim cu regrete.

Sunt omul care dă totul şi aşteaptă să primescă la fel. Nu există gratuităţi pe această lume. Totul e la schimb. Pentru oamenii care au dispărut din viaţa mea am făcut tot ceea ce a ţinut de mine la momentul potrivit. Dacă am ajuns în punctul în care vieţile noastre au luat-o pe ale cai, înseamnă că aşa a fost să fie. Am învăţat că frământările şi acuzele asupra propriei persoane nu îşi au rostul, ci doar mă seacă de puteri. Şi atunci când ajung să realizez acest lucru, îmi revine zâmbetul caracteristic pe buze. Viaţa e frumoasă, oricât de grea este în realitate.

“Visează că şi cum ai trăi veşnic, dar trăieşte ca şi cum ai muri azi, căci nu contează anii din viaţa ta, ci viaţa din anii tăi.” James Dean

Cea mai importantă zi

5 octombrie 2013 a fost ziua pe care am aşteptat-o timp de un an şi jumătate. Am visat mult la acea zi, dar aşteptările nu mi-au fost înşelate şi a fost cu siguranţă cea mai importantă zi din viaţa mea, din viaţa noastră. A fost ziua în care Dumnezeu ne-a zâmbit şi ne-a oferit mult soare şi un cer senin. Întreaga săptămână a plouat foarte mult, dar sâmbăta totul a fost perfect.

Emoţiile au fost mari, dar am reuşit să le ţin piept. Am crezut că mă voi exterioriza mai mult, că voi plânge şi mă voi pierde cu firea, însă nu a fost aşa. Am zâmbit mai mult ca niciodată. Am trăit acel moment la maximum împreună cu cel ce urma să îmi devină soţ. Şi chiar mi-a devenit 🙂

Timpul a trecut cu repeziciune şi sunt momente despre care nu îmi aduc aminte de parcă mi-am pierdut memoria. Aştept cu nerăbdare filmările şi pozele şi cred că mă voi uita neîncetat la ele şi voi retrăi acea zi cu multe emoţii.

Unul dintre momentele emoţionante a fost acela când soţul meu m-a văzut în rochia de mireasă. Nu ştia cum va fi rochia şi mai ales cum voi arăta îmbrăcată cu ea, iar emoţiile i s-au văzut pe chip. M-a sărutat timid şi mi-a şoptit că mă iubeşte. Parcă visam…

După câteva tradiţii pe care le-am făcut acasă, am plecat împreună cu cei apropiaţi la o şedinţă foto în parcul Cişmigiu – parcul meu de suflet. Înainte de marea petrecere, am avut stabilită cununia religioasă neluând în calcul o posibilă întârziere, astfel că ora notată nu a avut vreo importanţă. Am intrat cu o oră întârziere la biserică şi am ajuns la restaurant după mulţi dintre invitaţi. O catastrofă? Pentru unii probabil că da, pentru noi însă nu a fost chiar aşa. Slujbă foarte lungă şi frumoasă ne-a făcut să zâmbim din suflet şi să uităm de incident cel puţin pentru moment. Am realizat ce s-a întâmplat atunci când am văzut că era ora 21:00, iar invitaţii erau la restaurant începând cu ora 19:30. Nu ştiu cum am ajuns de la biserică la restaurant, am simţit de parcă am zburat pentru că am ajuns în câteva minute, chiar dacă distanţa nu este tocmai mică. O bună parte dintre invitaţii erau deja acolo şi nu ne-am simţit tocmai bine când ne-am dat seama de neplăcerea creată. Ni s-au schimbat planurile pe care le-am stabilit cu mult timp înainte, însă a trebuit să ne adaptăm şi să o scoatem la capăt.

Dansul de deschidere a fost în detaliu pregătit şi, surprinzător pentru noi, a ieşit mai bine decât ne aşteptam. La antrenamente, prima încercare era cam eşuată pentru că uităm din paşi, dar următoarele ne ieşeau din ce în ce mai bine. La nuntă ştiam că nu aveam cum să repetăm şi, având în vedere şi întârzierea produsă, trebuia să facem o figură bună şi să ne spălăm din “păcate”. Dansul a ieşit aproape perfect, ceea ce ne-a bucurat foarte mult. Emoţiile au fost constructive şi în acest caz.

Nunta a fost 100% organizată de mine şi de soţul meu. Invitaţiile, mărturiile, cardurile de masă şi meniurile, candy bar-ul şi multe alte amănunte au fost stabilite pas cu pas de noi doi. Am pus suflet şi am fost foarte fericiţi atunci când cei din jur ne-au apreciat eforturile.

Am avut persoane profesioniste cu care am colaborat pe parte de foto – video, aranjamente florale, porumbei la biserică, gheaţă carbonica, formaţie de muzică, coregrafia dansului şi pe care îi recomandăm cu mare încredere (urmează articole despre fiecare în parte), dar şi o colaborare care s-a dovedit a fi un eşec şi despre care vă voi povesti în detaliu pentru a nu se mai repeta şi altor persoane şi are în vedere artificiile vulcani pentru dansul de deschidere. Evenimentul a avut loc la Restaurantul Shorley din Bucureşti şi s-a dovedit a fi o alegere foarte inspirată. Voi reveni cu detalii şi despre acest aspect pentru că vreau să le uşurez munca tinerilor care sunt în căutarea locaţiei perfecte pentru ziua mult aşteptată. Cu toţii avem nevoie de recomandări obiective.

Ar fi multe de spus, dar au fost multe momente pe care nu le pot descrie în cuvinte.

A fost ziua noastră cu soare şi mult zâmbet.

Şi am spus DA

A fi iubit e ceva minunat. A iubi este ceva sfânt.

Iubesc şi sunt iubită. Am această certitudine în viaţa mea.

Nu am vrut să scriu despre ceea ce trăiesc şi mereu am încercat să păstrez pentru mine toate clipele frumoase pe care le-am simţit şi le simt tot mai des.

În fiecare an, pe 19 septembrie este o sărbătoare în viaţa mea de cuplu. Am vrut să păstrăm această tradiţie, aşa că, exact în ziua în care am împlinit 4 ani de iubire, am decis să ne unim destinele în mod legal. Chiar dacă vremea a fost uşor capricioasă, emoţiile ne-au cuprins pe amândoi şi nu am mai simţit ploaia rece de toamnă.

Am spus un da uşor tremurat. Mă simţeam de parcă timpul se oprise în loc.

Acum mai mult ca niciodata, simt că acesta este omul potrivit, sufletul cald şi blând de care aveam nevoie. Este omul care îmi dedică totul, omul fără de care nu ştiu dacă aş putea merge mai departe. Îmi oferă siguranţă, protecţie şi dragoste necondiţionată. El este noua mea familie, fratele, prietenul, iubitul, soţul şi viitorul tată al copiilor mei. El este jumătatea mea.

Am trecut împreună prin moment dificile, ne-am pus relaţia la încercare de multe ori până când am reuşit să ne cunoaştem cu adevărat. I-am greşit, mi-a greşit, dar ne-am iertat de fiecare dată pentru că dragostea şi comunicarea ne-au ajutat să ne punem totul în ordine, în ordinea noastră.

Peste o săptămână voi îmbrăca rochia de mireasă şi ştiu că atunci voi fi cu adevărat emoţionată. Numai când mă gândesc, simt un fior care îmi dă târcoale.

Sunt o persoană tradiţionalistă. Îmi place să respect obiceiurile lăsate din străbuni şi voi încerca şi la nunta mea să urmez câteva dintre ele. Nunta  pentru mine reprezintă ceva foarte important, este un moment din viaţă pe care mi l-am dorit dintotdeauna.

Nu îi inţeleg pe cei care sunt contra căsătoriei şi chiar militează împotriva celor care fac acest pas. Am tot vazut în ultima vreme fel şi fel de articole ciudate pe această temă şi sincer nu mă mai  chinui sa gasesc explicatii. Fiecare e liber să decidă în dreptul său, dar nu cred că este in regulă să se emită teorii aberante şi “general” valabile.

Suntem cu toţii diferiţi, din fericire!

O nouă iulie

Luna iulie este a mea. Mereu am simţit asta. E luna în care mama m-a născut după cumplite suferinţe.

Dacă aş şti că aceasta e ultima lună din viaţa mea, aş face din fiecare zi câte o sărbătoare.

Dacă aş şti că mâine nu voi mai vedea lumina zilei, aş săruta mâinile care m-au crescut până când buzele mi s-ar usca de atâta recunoştinţă.

Dacă aş şti că e ultima noapte lângă tine, te-aş ruga să mă ţii în braţe până la răsărit, dorindu-mi să te iau cu mine în visul veşnic.

Dacă aş şti că totul se sfârşeşte mâine, aş lăsa multe lucruri neterminate, dar nu din nepăsare, ci din prea multă dăruire faţă de fiecare dintre cei care contează.

Dar ştiu că timpul îmi este prieten şi nu mă poate părăsi tocmai acum când mai am atâtea de făcut.

Mă îndrept către o vârstă memorabilă, o vârstă care mă va transforma într-o femeie cu adevărat, chiar dacă voi rămâne pentru totdeauna fata mamei şi băiatul tatălui.

Urmează să mă căsătoresc cu bărbatul care îmi este alături de patru ani de zile, omul care m-a iubit din prima clipă şi alături de care am crescut frumos. Am avut norocul de a-l întâlni atunci când aveam mai mare nevoie de un suflet cald care să mă însoţească în viaţa aceasta tumultoasă pe care o avem, într-o mai mică sau mai mare măsură, fiecare dintre noi. E mare lucru să găseşti un om care să fie parte din tine atât pe furtuna, cât şi pe vreme bună.

Mereu am crezut că viaţa ne da ceea ce meritam, chiar dacă uneori suntem mâniaţi pe ea şi o credem nedreaptă. Dacă mă aflu aici unde sunt acum, înseamnă că am fost răsplătită pentru tot ceea ce am făcut, bun sau rău, conştient sau inconştient.

Mă bucur de viaţă, acum poate mai mult ca niciodată. Mă copleşeşte numai gândul că urmează, cu paşi repezi, ziua mult aşteptată.

Începutul vârstei de 25 de ani reprezintă sfârşitul burlăciei mele. Deja mă năpădesc emoţiile şi uneori simt că sunt într-un film, poate că filmul vieţii mele.

Iubesc şi ştiu că totul are un sens pe această lume şi nu există lucruri întâmplătoare.

Zâmbesc

Îmi place să zâmbesc!

Deseori mi se întâmplă să zâmbesc fără motiv. E poate o mulţumire pentru tot ceea ce mă înconjoară. Este poate doar felul meu de a fi sau exteriorizarea sentimentelor care mă învăluie din senin.

Mă bucur când se aşterne liniştea în viaţa mea. Eram tentată să o numesc de fapt “pace”, însă nu am fost vreodată în război cu cineva… sau cel puţin eu una nu am ştiut.

E aşa plăcut când primesc veşti bune de la anumite persoane despre care credeam că au rămas cu resentimente în ceea ce mă priveşte… Încep să zâmbesc şi mă bucur că dracu nu e aşa de negru pe cât ar vrea să pară. Chiar dacă trec anii, chiar dacă noi înşine rămânem cu anumite regrete, ne bucurăm atunci când vedem că nu mai suntem pe o “listă” neagră şi urâtă.

Suntem cu toţii diferiţi… din fericire. Chiar cred că e un lucru pozitiv faptul că nu ne putem asemăna unii cu alţii, deşi inevitabil facem comparaţii. De asemenea, este minunat atunci când reuşim, diferiţi fiind, să ne înţelegem şi să ne completăm. Tindem spre ideal, vedem unii în alţii ceea ce am vrea să avem, ceea ce credem că ne poate face fericiţi, mai fericiţi, cei mai fericiţi. E totuşi paradoxal.

Întotdeauna am fost de părere că înainte de toate trebuie să fim oameni. Mulţi uita acest aspect şi îşi scot la înaintare armele de atac. E neplăcut, dar nu de neiertat. Cu toţii greşim şi e important să ne iertăm mai devreme sau mai târziu.

Viaţa merită trăită la intensitatea sa maximă pentru că nu ştim ziua în care nu vom mai exista. Regretele sunt normale, tocmai din prisma faptului că suntem oameni şi simţim. Sentimentele ne fac să fim fericiţi sau trişti, dar indiferent de caz, ele ne înălţă către ceea ce suntem, adică… oameni.