Impresii la sfarsit de 2014

Iata-ma in ultimele ore din anul 2014. Ma aflu intr-un loc minunat, departe de aglomeratia Bucurestiului si doresc sa va transmit cele mai calde ganduri, acum la sfarsit de an.

Nu stiu cum a fost pentru voi acest an care tocmai ia sfarsit, dar pentru mine a fost cu siguranta unul plin de evenimente placute si neplacute. Am trait in viteza si uneori parca nici nu am simtit cum au trecut zilele, chiar si lunile. Nu am reusit sa duc la bun sfarsit toate obiectivele pe care mi le-am propus in ultimul articol din 2013, dar asta nu inseamna ca le-am uitat sau ca le-am abandonat. Anul 2015 sunt sigura ca va fi unul mai bun in care voi finaliza toate lucrurile ramase.

Sarbatorile de iarna nu au fost la fel ca pana acum, ci mult mai restranse decat de obicei. Unii dintre cei dragi au decis sa plece din lumea mea, ceea ce a fost si inca este foarte greu de acceptat.

Pe de alta parte, tot in 2014 am reusit sa evoluez pe plan personal si profesional. Quilling for you este intr-o continua dezvoltare ceea ce ma bucura enorm. De asemenea, am inceput un curs de modelator ceramica si am descoperit tainele lutului. Este o lume foarte interesanta, dar si dificila. De asemenea, urmez un program de consiliere in antreprenoriat pe care il consider foarte util si care sunt sigura ca ma va ajuta in finalizarea planurilor pe care le am pentru inceputul lui 2015.

De pe 20 noiembrie sunt un sofer cu acte in regula ceea ce ma bucura foarte mult. Au fost cateva luni palpitante pana la finalizarea orelor de condus, dar am avut norocul de a reusi sa obtin permisul din prima incercare si astfel toata nebunia a meritat.

Cred ca ar mai fi multe de spus, insa timpul nu imi permite nici de aceasta data. Anul Nou bate la usa si nu sunt inca pregatita.

Acestea fiind spuse, va doresc tuturor sa aveti parte de o petrecere minunata in aceasta seara, sa pasiti cu dreptul in Noul An si sa auzim numai de bine!

Imi doresc sa auziti mai des de mine in 2015!

La multi ani!

Dor şi doare

Telefonul a sunat…

 A trecut o săptămână de atunci şi parcă şi acum îmi răsună cuvintele mamei…

De atunci, cu greu îmi găsesc cuvintele. Încerc să merg mai departe şi să înţeleg că aşa e mai bine pentru el, tataie al meu. E groaznică agonia morţii. Atunci când vine repede şi te ia de pe picioarele tale este urmată de şocul celor care rămân, dar de scurtarea suferinţei celui care pleacă. Atunci când vine lent şi te târăşte într-un pat luni de zile este cu adevărat sfâşietoare, atât pentru muribund, cât şi pentru cei ce-i sunt alături. Am trecut prin această ultimă stare în urmă cu 12 ani şi mai apoi în urmă cu 6 ani. Astăzi se împlineşte o săptămână de când trec prin a treia tragedie şi ştiu că starea mea nu mai poate fi îmbunătăţită vreodată.

Deşi au trecut 12 ani de când bunica mea a părăsit această lume, eu simt totul ca şi când ar fi fost ieri. Am şi acum nopţi în care nu pot să dorm pentru că revăd secvenţe din filmul copilăriei mele. S-a chinuit luni de zile până când şi-a dat sufletul. E groaznică imaginea ei de atunci când era neputincioasă, dar din fericire, toate amintirile care îmi vin în minte mereu sunt din perioada în care totul era bine şi frumos. Ea a fost, este şi va rămâne emblema celor mai fericiţi ani din viaţa mea. Mi-e foarte dor de ea şi mi-ar fi plăcut să nu mă părăsească aşa devreme.

La 6 ani după ce am pierdut-o pe bunica, a plecat şi tataie. Poate că îi era dor de mama lui şi s-a grăbit să plece. Nu aş fi crezut vreodată că şi el va avea acelaşi sfârşit precum bunica. A fost un om foarte muncitor şi sănătos. M-a iubit enorm şi mă alintă “Hristos” şi asta pentru că eu eram Dumnezeul său. Pentru el, eu – mezina familiei, eram cel mai frumos cadou pe care ar fi putut să îl primească de la fiul său- tatăl meu. Cred că de acolo de unde este acum are grijă de mamaia şi o ţine încă lângă noi. Nu pot decât să îi mulţumesc. Ea a rămas să îi ţină şi lui locul şi mi-a fost alături în ziua nunţii mele, căci pentru cei care m-au crescut, aceasta era ultima lor dorinţă. Am multe amintiri cu tataie şi le păstrez pe toate în sufletul meu. Anii nu au resit să estompeze dorul şi regretul că nu mai este.

După aţi 6 ani mă va iarăşi în mijlocul unei alte pierderi – tataie din partea mamei, un om foarte bun şi blând. Totul s-a petrecut foarte repede şi mă bucur de faptul că i s-a curmat suferinţă. De la el am moştenit talentul de negustor, deşi el îşi exercita această calitate în alt fel faţă de mine. A fost un om foarte glumeţ şi deseori stăteam împreună cu verişorii mei să îi ascultăm poveştile de viaţă. Pentru el eram “Ghemu”, adică o mână de om, cel mai mic nepot. Cu toate că am crescut, de fiecare dată când vorbeam mi se adresă la fel. A lăsat-o singură pe mamaia, dar sper să îi vegheze zilele mereu. Mă bucur enorm ca a avut bucuria de a mă vedea mireasa. Ştiu că îşi dorea mult. Această tragedie m-a răscolit foarte mult şi a făcut în sufletul meu şi în mintea mea un du-te – vino trecut – prezent – trecut încă din momentele în care era tataie era în agonie. Nu ştiu cum au trecut zilele, nu ştiu ce e cu mine nici acum!

Mi-ar plăcea să ştiu cum să fac să nu îmi mai fie aşa dor…

 

Poate o ultimă zi

Azi, mai mult ca niciodată, mi-e dor de oamenii dragi care au plecat mult prea devreme. Mi-e dor de perioada în care nu aveam griji şi eram cu toţii fericiţi. Şi mai ales eram toţi. Astăzi, acest “toţi” e pe cale să devină “tot mai puţini”.

Se spune că moartea este singur lucru cert în viaţa noastră şi chiar aşa şi este. Mi-e frică de moarte şi de tot ceea ce presupune ea (boală, accident sau pur şi simplu trecerea anilor care o cheamă în cele din urmă). Recunosc asta, fără să mă ascund. Puţini o fac.

Nu există ceva mai frumos decât să trăieşti, să vezi, să mergi, să auzi, să simţi. Am deseori frământări, mai ales când văd că îmi îmbătrânesc părinţii şi bunicii. Neputinţa de a schimba ceva e cu adevărat dureroasă. Faptul că toţi murim nu este o consolare şi nici idea că undeva, cândva ne vom revedea nu reprezintă o alinare a suferinţei.

Mi-ar plăcea să trăiesc veşnic şi să pot să le ofer celor dragi o parte din veşnicia mea.

Toate încercările vieţii mă macină şi îmi dau senzaţia că sunt într-o permanentă incertitudine. Mi-ar plăcea să pot să trăiesc fără să mai analizez fiecare moment din viaţă. Mi-ar plăcea să mă pot resemna uşor şi să pot să îmi trăiesc fericirea în micuţa mea familie, însă nu reuşesc mereu. Sunt mult prea sensibilă când vine vorba despre familie.

Nu cred că mi-a fost vreodată frică să îmi sune telefonul, dar astăzi îmi este… Ştiu ce mi se va spune şi mi-ar plăcea să nu ştiu…

Am învăţat să trăiesc fiecare zi ca şi când ar fi ultima, iar dacă această ultimă zi ar veni prea devreme, ar fi foarte tristă.

Cum ne manifestăm dorul?

Uneori ne agităm, ne pierdem în justificări şi încercam să mutăm munţii din loc.

Alteori plângem şi ne umplem mintea de fraze nesfârşite pe care nu avem curajul să le spunem.

Dar ce este de fapt dorul?

Este oare o agonie a cărei protagonişti suntem? Este trăirea provocată doar din vina celor din jur, a celor care ne fac să suferim? Este propria conştiinţă care nu ne lasă să fim liberi?

Cred că dorul se naşte fie din reprimarea sentimentelor noastre, fie pur şi simplu din neputinţa de a mai spune ceva. Atunci când cineva dispare din viaţa noastră şi se duce dincolo, dorul este iniţial foarte apăsător şi dureros. Cu trecerea timpului avem impresia că am reuşit să depăşim momentul şi începem să vedem soarele din viaţa noastră. Dar, pe măsură ce anii trec, realizăm că dorul este tot acolo, în sufletul nostru şi, o simplă amintire, reuşeşte să ne readucă în faza iniţială şi începe zbuciumul. Viaţa ne joacă feste, aşa cum am mai spus-o de nenumărate ori. Şi cred că se întâmplă asta tocmai pentru că suntem vii.

Atunci când reuşim să mascăm ceea ce trăim înseamnă că suntem mai puternici în ochii celor din jur, chiar dacă noi ştim să nu suntem tocmai aşa. Suntem oameni şi simţim, iubim, iertăm. Dorul întruneşte toate aceste elemente şi ne face să apreciem mai mult ceea ce avem şi, de cele mai multe ori, ceea ce am avut. Cum bine se ştie, atunci când pierdem pe cineva, atunci realizăm ceea ce a însemnat pentru noi.

Cu toţii avem regrete. Nu cred oamenii care spun că nu au regrete. E imposibil! Regretăm că am făcut un lucru şi am vrea deseori să dăm timpul înapoi. Regretăm că am iubit pe cineva care nu a meritat. Regretăm că am alocat timp unei persoane care nu a ştiut să aprecieze gestul nostru. Regretăm mereu!

Nu putem trăi împovăraţi de regrete şi spunem atunci că aşa a fost să fie, deşi în sinea noastră ne frământam şi încercam să găsim explicaţii.

Cred că dorul vine tot din regrete, fie că nu am făcut suficient, fie că ne-am implicat prea mult. Suferinţa, manifestată prin dor, ne face să fim oameni cu adevărat.

Şi restul… e doar tăcere…

Trăieşte clipa!

Revin după îndelungi aşteptări cu un articol care sper să vă pună puţin pe gânduri.

Privesc în jur şi văd tot mai des o mulţime de feţe triste care parcă nu mai ştiu cum să motiveze apariţia ridurile care le inunda faţa. Toţi se grăbesc şi uită să trăiască. Puţin ştiu că nu contează anii din viaţă, ci viaţa din anii lor. Puţin ştiu să iubească fără să se gândească la ziua de mâine, puţin ştiu să se bucure de soarele care încearcă să le încălzească sufletul îngheţat. Puţin sunt cei care trăiesc cu adevărat.

Viaţa ne face să ne cunoaştem unii pe alţii în circumstanţe ciudate uneori. Investim sentimente pentru că avem şi nu ne costă prea mult, de cele mai multe ori doar lacrimi născute din dragoste. Ajungem apoi la răscruce de drum şi începem să ne aruncăm vorbe grele sau mai apoi să trăim cu regrete. Ne pare rău, dar nu avem curajul de o spune. Ne întrebăm oare ce face celălalt, dacă este bine, dacă a reuşit să îşi găsească echilibrul sau hoinăreşte prin viaţă fără vreo ţintă, încărcat cu resentimente şi cu sufletul sfâşiat de durere? Trec zilele, lunile, chiar şi anii şi aflăm întâmplător că s-a pierdut în neant fără a spune ceva. Atunci începem să murim în fiecare zi câte puţin.

Învaţă să ierţi şi iubeşte necondiţionat!

Trăieşte clipa pentru că poate să fie ultima!

Iubeşte oamenii pentru că mâine te pot  părăsi fără să îţi mai spună “rămâi cu bine!”

Iubeşte soarele pentru că poate mâine nu îl vei mai vedea.

Iubeşte culorile pentru că ele te fac să zâmbeşti.

Iubeşte zâmbetul pentru că el te face să trăieşti!

Iubeşte viaţa pentru că încă o ai!