Camelia Rusu

Viaţa ne joacă feste de nenumărate ori.

Aflăm tot mai des despre  povesti nefericite de viaţă: bebeluşi abandonaţi, actori şi oameni de valoare care dispar din viaţa aceasta păcătoasă şi foarte mulţi oameni bolnavi. Încotro ne îndreptăm? Deseori mă întreb…

Astăzi am reauzit o poveste tristă şi m-am gândit că aş putea da o mână de ajutor. Este vorba despre Camelia, o tânără mai mică de vârstă decât mine, care, din păcate, se află într-o situaţie dificilă. Povestea ei începe aşa:

“Mă numesc Camelia Elena Rusu şi am 23 de ani.
Până la începutul lunii mai 2012, viaţa mea era că a oricărei tinere de această vârstă.
Eşti tânără, eşti studentă, încă nu ai terminat facultatea şi simţi că toată lumea este a ta.
Şi,… dintr-o dată, în urma unor analize de rutină, te trezeşti la spital…
Acolo, într-unul din saloane, găseşti şase paturi dintre care unul singur este gol… dar, care va deveni al tău. Le spui colegelor de salon: „eu nu am nimic, nu stau mult, mâine plec, rămân doar peste noapte pentru orice eventualitate”. Ele zâmbesc compătimitor şi a doua zi auzi cuvintele cele mari şi grele: „ne pare rău, Camelia, dar boala se confirmă: ai Leucemie Acută Mieloblastică”. După ce primeşti diagnosticul, cum ai putea reacţiona? Normal că te sperie; eşti confuz; ce-am făcut ca să merit asta?”

Mai multe detalii aici

O putem ajuta! Împreună!

Transfer bancar în conturile:

Cod SWIFT:  RZBRROBU

Raiffeisen Bank – LEI
RO98 RZBR 0000 0600 1284 0362
Titular: Rusu Vasile

Raiffeisen Bank – EURO
RO53 RZBR 0000 0600 1497 2844
Titular: Rusu Vasile

camelia rusu

Advertisements

Am crescut!

Astăzi împlinim 4 ani! La mulţi, mulţi, mulţi ani!la-multi-ani-4-ani

Am crescut!

În primele articole publicate pe acest blog scriam despre unele momente importante din viaţa mea. Eram transparentă şi îmi strigam bucuriile şi tristeţile. Între timp m-am maturizat şi am început să abordez teme dintre cele mai diverse, am promovat evenimente de interes naţional, am făcut apel la spiritul vostru civic, dragii mei.

Îmi pare rău pentru că uneori trec zile, săptămâni, chiar şi luni în care nu mă simt capabilă să public noi articole. Nu mi-am dorit să transform acest blog într-un jurnal, ci am încercat să îmi transpun trăirile şi emoţiile în “pilde” pentru oricare dintre voi.

Acest blog a devenit un copil mai mare pentru că, după cum ştiţi, în noiembrie 2012 am lansat un alt blog în care îmi exprim pasiunea pentru quilling. Îmi doresc foarte mult ca şi acest “copilaş” să ajungă la onorabila vârsta de 4 ani.

Mă bucur nespus de mult pentru că am avut prilejul de a cunoaşte oameni noi prin intermediul blog-ului. Oamenii sunt atât de diferiţi, încât orice “efort” pentru cunoaşterea lor este absolut încântător…

Criticile apar în orice domeniu, dar întotdeauna am fost de părere că ele sunt constructive. În urmă cu 4 ani eram mâhnită de cuvintele unora pentru că nu ştiam să extrag ce e mai bun din ele. În toţi aceşti ani, au început să curgă şi aprecierile şi spun acest lucru lăsând la o parte modestia, ci exprimându-vă recunoştinţa. Fără voi toţi nu aveam cum să ajung până aici! Vă mulţumesc din suflet şi sper să mă mai vizitaţi, din când în când!

* foto de aici

Campanie umanitară pentru doamna profesoară Adela Rogojinaru

Salvăm un profesor, salvăm generaţii!
 
Universitatea din București anunță, prin decizia Consiliului de Administrație din data de 5 septembrie 2012, campania umanitară de strângere de fonduri pentru un membru marcant al comunității sale academice, doamna Adela Rogojinaru, conferențiar doctor la Facultatea de Litere.
“Vă cerem sprijinul financiar pentru doamna Adela Rogojinaru, om cultivat și drept, de o onestitate și o decență remarcabile, bun specialist și bun dascăl totodată, și, în egală măsură, apropiată de studenți. În aproape 20 de ani de activitate universitară, a pregătit generații întregi de studenți în domeniul Comunicării și Relațiilor Publice și a muncit cu foarte multă dedicație pentru învățământul universitar.
Doamna Adela Rogojinaru a fost diagnosticată cu cancer de piele cu metastaze, o boală care poate fi tratată printr-o intervenție agresivă cu Zelboraf. Tratamentul cu citostatice, recomandat în regim de urgență, este de ultimă oră și acordă 80% șanse ca tumora să se restrângă și durerile să se diminueze considerabil.
Acest medicament nu este încă introdus pe lista medicamentelor compensate, fapt care conduce la un cost total al tratamentului și al spitalizării de 15.000 de euro pe lună. Tratamentul durează în jur de 6 luni, costul integral ajungând la suma de 90.000 de euro.
Facem un apel către întreg mediul academic, către specialiștii din domeniu, către mediul de afaceri, către foştii săi studenți, ca şi către toți cei care pot susține,cu orice contribuție financiară, tratamentul de chimioterapie, care are reale șanse de reușită, datorită citostaticului performant.”
Donația se poate face prin următoarele modalităţi.
Prin Internet Banking :
CONT LEI: RO19INGB0000999903185855
CONT EURO: RO12INGB0000999903185496
CONT DOLARI: RO96INGB0000999900893814
 
Prin ordin de plată, aceleaşi conturi, dar adăugând următoarele informaţii :
Titular de cont: LUCIA ASTRATINEI
CNP : 2890314460024
COD SWIFT: INGBROBU
Banca: ING BANK N.V. Amsterdam – Sucursala Bucureşti, Bd. Iancu de Hunedoara nr. 48, Sector 1, 011745, București, România. 
 
Informaţii actualizate despre modalităţile de donare se regăsesc pe site-ul instituţional www.media.unibuc.ro.
***
Adela Rogojinaru este doctor în filologie, conferențiar la Facultatea de Litere, Universitatea din București, director al departamentului de Științe ale Comunicării, șef de colectiv la specializarea Comunicare și Relații Publice. Pe lângă experiența didactică de peste 25 de ani, deține expertiză în programe ale Uniunii Europene, are experiență internațională în domeniul Relaţiilor Publice și Comunicării Organizaționale și este autor și coordonator al unor volume de profil.
Este director executiv al EUPRERA (European Public Relations Education and Research Association), președinte al secției de Comunicare Strategică și Organizațională al ECREA (European Communication Research and Education Association), membru în Juriul de Onoare al ARRP (Asociația Română a Profesioniștilor în Relații Publice), membru al ICA (International Communication Association) și membru al IAMCR (International Association for Media and Communication Research).
Persoane de contact:
Pentru donaţii: Raluca Moise, coordonator Biroul de Relaţii Publice, raluca.moise@unibuc.eu, 0721985429
Laura Mesina, prodecan Facultatea de Litere, mesinalulu@yahoo.com, 0744683433 ;
Pentru relaţii media : Raluca Moise, coordonator Biroul de Relaţii Publice, raluca.moise@unibuc.eu, 0721985429

APEL UMANITAR: David are nevoie de noi!

Bună ! Eu sunt David, am 9 luni şi asta e povestea mea…

De foarte mulţi ani mama nu mai spera că va mai avea vreodată copii, dar eu m-am gândit să-i fac o surpriză. Am 10 săptămâni şi ea încă nu ştie. Abia aştept să o cunosc !
Sunt în burtica ei de 28 de săptămâni, mă simt bine şi ocrotit dar tare nedumerit sunt când ceva mă smulge de acolo iar eu nu sunt pregătit. Aş vrea să ţip dar nu pot să respir până când o doamnă doctor mă ajută şi reuşesc să scot un sunet dar încă nu pot respira. Iau şi o notă, nota 6; nu este o notă mare dar eu sunt mare, am 1300 gr.

Mama e tare fericită dar eu nu ştiu dacă voi supravieţui primei nopţi. Plămânii mei nu sunt destul de dezvoltaţi nici măcar pentru a primi oxigenul ce intră prin tubul ăsta mare din guriţa mea.

E dimineaţă ! Am reuşit dar îmi este înţepat tot corpul, tubul mă deranjează şi mama nu e lângă mine. Nu e tocmai aşa cum mi-am imaginat că va fi, iar când am cunoscut-o pe mama , plangea, dar nu de fericire. La scurt timp m-am şi botezat, de atunci mă cheamă David Gabriel.
Zilele trec … multe perfuzii, transfuzii până când o hemoragie cerebrală o face din nou pe mama sa plângă, dar eu voi lupta în continuare. După două săptămâni mama îmi intinde un deget şi eu îl prind în manuţă şi n-aş mai vrea să-i dau drumu’. În următoarea săptămână inima mea începe să cedeze, fac stopuri cardio-respiratorii dar doctorii îmi sunt alături iar mama se roagă pentru mine la bisericuţa din curtea maternităţii. Doctorii i-au zis că au facut tot ce-au putut şi numai Dumnezeu mă mai poate ajuta. El m-a ajutat şi de data asta iar starea mea a început să se stabilizeze. Inima mea n-a încetat să bată.

A trecut o luna şi jumatate … e o zi mare, nu voi mai fi intubat iar tubul va fi înlocuit cu o măscuţă. E mult mai bine aşa ! La câteva zile mama mă ia în braţe pentru prima oară. Sunt fericit ! Stau nemişcat şi n-aş mai vrea să mă mai dezlipesc de pieptul ei. Parea că totul va reveni la normal, ba mai mult, il cunosc şi pe tata . Ii aud vocea şi mă străduiesc să deschid ochii şi să privesc în direcţia lui. Tata îmi vede pentru prima oară ochii negri şi mari. E copleşit de emoţie. În curând îmi verifică ochişorii şi d-nul dr. oftamolog să vadă dacă vederea mea este în regulă dar n-a putut sa ne dea nici o veste bună. Făcusem retinopatie şi îmi pierdeam vederea într-un ritm alert. Era necesară o operaţie urgentă dar bronhodisplazia pulmonară cu care am ramas în urma oxigenării îndelungate facea ca operaţia să fie mai dificilă. Când doctorul i-a zis mamei că există riscul să mă piardă ar fi preferat să rămân orb, dar la insistenţele tatălui meu, am fost operat şi totul a decurs destul de bine.

După 3 luni, părinţii mă iau acasa, îmi cunosc fratele, sunt alintat şi răsfăţat deşi durerile sunt încă mari din cauza herniei inghinale pe care o am. Credeam că vor mai fi două operaţii şi nimic rău nu avea să se mai întâmple, că voi fi fericit în sânul familiei mele, însă n-au trecut nici 4 luni şi ajung din nou în spital cu pneumonie.

Cumplite au fost acele zile dar mai cumplit de-atât a fost când datorită unor crize pe care le faceam s-a descoperit că sufăr de o boala necruţătoare – encefalopatie hipoxic ischemica, paralizie cerebrală ( tetrapareză spastică). Acum înteleg de ce nu-mi pot folosi mâinile şi picioarele ca un bebeluş normal, de ce nu pot ţine o jucărie în mână, de ce nu pot să fac nimic din ce ar trebui să fac la vârsta mea. Deşi am 9 luni, am fost evaluat la o vârsta mai mica de 3 luni.
În sfârşit, epuizaţi de drumuri lungi, după 2 luni de spitalizare şi patru spitale, fără bani pentru şedinţe de kinetoterapie ci doar de-un bilet de tren, ne întoarcem acasă. Descumpanită şi cu ochii înlăcrimaţi, mama mă ţine în braţe dar nu mă priveşte. Îi caut privirea şi ea îmi zâmbeşte ca sa nu ma îngrijoreze dar eu ştiu că de fapt plânge. Ce vom face de-acum încolo?
O oază de speranţă se întrevede printr-un tratament de recuperare la o clinică din Ucraina care trebuie început de la o vârstă cât mai fragedă, însă costurile sunt cu mult peste posibilităţile financiare ale parinţilor mei. Dacă la început timpul se scurgea în favoarea mea şi cu fiecare zi ce trecea şansele să supravieţuiesc erau tot mai mari, acum timpul s-a întors împotriva mea şi cu fiecare zi care trece se scurg şi şansele mele de a putea merge vreodată.
Aşa m-am gandit să scriu povestea mea în speranţa că o va citi destui oameni cu inima bună ce mi-ar putea acorda o şansă să nu mă întreb niciodată de ce sunt diferit de ceilalţi copii, de ce nu mă pot juca, de ce nu pot să-mi îmbrăţisez mama …

            Vă mulţumesc că mi-aţi citit povestea , vă mulţumesc din suflet pentru ajutorul vostru !
Cu drag,
David- Gabriel

Pentru toate informatiile necesare accesati site-ul

http://sansapentrudavid.wordpress.com/

Bogdan

Bogdan a fost salvat…poate o minune de Craciun, poate pentru ca este un om puternic, poate ajutorul nostru, al tuturor, orice “amanunt” a insemnat o viata, viata lui.

Felicitari Bogdan!

26.12.2009 Salut prieteni,

Va doresc din suflet sa aveti parte de Sarbatori Fericite, pline de lumina si iubire alaturi de cei dragi. Anul care vine sa va aduca multe impliniri, liniste, multa sananate si fericire. Va iubesc si va multumesc tuturor, cunoscuti si necunoscuti ce ati fost si sunteti alaturi de mine.

Bogdan Curelea

27.12.2009 In curand se fac 2 saptamani de la operatie. Recuperarea mea evolueaza foarte bine. CT-ul si RMN-ul post operator efectuate saptamana asta arata ca totul e bine si acel cavernom a fost scos in totalitate. De fapt nu aveam un cavernom , ci doua. Unul era pe zona motorie si unul pe zona senzitiva. De aici se explica si de ce simteam piciorul drept tot timpul amortit. A fost o operatie dificila care a durat peste 12 ore , dar PROFESIONALISMUL doctorilor si dotarea clinicii cu apartura de monitorizare a nervilor si RMN intraoperator si au facut ca ea sa aiba succes. Multumesc Doamne ca ai avut grijia de mine si Multumesc Prof. Fahlbusch pentru ca mi-ati salvat viata. Multumesc de asemenea tuturor celor care au facut parte din echipa operatorie si celor care au grija zi de zi de mine.

Bogdan