Început de toamnă

Scriu din ce în ce mai rar şi de fiecare dată când mă decid să mai postez ceva, mă apuca o nostalgie inexplicabilă. Astăzi poate că este de vină vremea rece de afară. În casă este cald şi bine, dar norii negri întunecă totul în calea lor. Sau poate că doar răceală este vinovată.

În majoritatea articolelor mele am scris despre oamenii din jurul meu, aşa cum i-am perceput în anumite momente.

Pe parcursul vieţii cunoaştem o mulţime de oameni. De unii ne ataşăm involuntar, iar pe alţii îi respingem aparent fără motiv pentru că pur şi simplu nu ne face plăcere prezenţa lor. Se întâmplă uneori că unii dintre cei de care ne-am ataşat să ajungă într-un punct în care să ne respingă şi asta să ne provoace indignare şi poate chiar suferinţă. De asemenea, se întâmplă şi ca totul să fie natural şi firesc, iar drumurile noastre să se despartă fără motiv, dar într-un mod liniştit şi uşor de uitat. În cele mai multe cazuri nu suntem capabili să empatizăm şi suntem foarte egoişti. Anii trec şi ajungem să ne reîntâlnim cu toţii, în diferinţe momente în care nici nu ne aşteptam. Cum reacţionăm? Ciudat. Timpul îşi pune amprenta asupra tuturor, iar experienţele de viaţă la care suntem supuşi ne schimba modul de a gândi, de a acţiona, de a simţi.

Reacţionăm întotdeauna diferit, chiar şi în situaţii asemănătoare şi unii dintre noi sunt cu adevărat jucători. Viaţa nu este o glumă, dar sunt momente în care chiar trebuie să luăm totul în râs. Reîntâlnirile întâmplătoare cu oameni uitaţi de vreme ne transforma în actorii unui film bun sau foarte prost, depinde doar de noi. E foarte interesantă reacţia noastră, evidentă şi reprimată în acelaşi timp, de teamă de a fi judecaţi greşit. Suntem oameni şi simţim, chiar dacă uneori ne-am dori să fim imuni şi atunci când ne doare sufletul. Ochii sunt singurii care nu mint, cu siguranţă, iar o privire ţine locul milioanelor de cuvinte. E amuzant şi e şi ciudat în acelaşi timp. Viaţa este plină de întâmplări frumoase şi de întâmplări urâte, dar indiferent de natura lor, toate sunt păstrate într-un loc în sufletul nostru.

Impresii la sfarsit de 2014

Iata-ma in ultimele ore din anul 2014. Ma aflu intr-un loc minunat, departe de aglomeratia Bucurestiului si doresc sa va transmit cele mai calde ganduri, acum la sfarsit de an.

Nu stiu cum a fost pentru voi acest an care tocmai ia sfarsit, dar pentru mine a fost cu siguranta unul plin de evenimente placute si neplacute. Am trait in viteza si uneori parca nici nu am simtit cum au trecut zilele, chiar si lunile. Nu am reusit sa duc la bun sfarsit toate obiectivele pe care mi le-am propus in ultimul articol din 2013, dar asta nu inseamna ca le-am uitat sau ca le-am abandonat. Anul 2015 sunt sigura ca va fi unul mai bun in care voi finaliza toate lucrurile ramase.

Sarbatorile de iarna nu au fost la fel ca pana acum, ci mult mai restranse decat de obicei. Unii dintre cei dragi au decis sa plece din lumea mea, ceea ce a fost si inca este foarte greu de acceptat.

Pe de alta parte, tot in 2014 am reusit sa evoluez pe plan personal si profesional. Quilling for you este intr-o continua dezvoltare ceea ce ma bucura enorm. De asemenea, am inceput un curs de modelator ceramica si am descoperit tainele lutului. Este o lume foarte interesanta, dar si dificila. De asemenea, urmez un program de consiliere in antreprenoriat pe care il consider foarte util si care sunt sigura ca ma va ajuta in finalizarea planurilor pe care le am pentru inceputul lui 2015.

De pe 20 noiembrie sunt un sofer cu acte in regula ceea ce ma bucura foarte mult. Au fost cateva luni palpitante pana la finalizarea orelor de condus, dar am avut norocul de a reusi sa obtin permisul din prima incercare si astfel toata nebunia a meritat.

Cred ca ar mai fi multe de spus, insa timpul nu imi permite nici de aceasta data. Anul Nou bate la usa si nu sunt inca pregatita.

Acestea fiind spuse, va doresc tuturor sa aveti parte de o petrecere minunata in aceasta seara, sa pasiti cu dreptul in Noul An si sa auzim numai de bine!

Imi doresc sa auziti mai des de mine in 2015!

La multi ani!

Dor şi doare

Telefonul a sunat…

 A trecut o săptămână de atunci şi parcă şi acum îmi răsună cuvintele mamei…

De atunci, cu greu îmi găsesc cuvintele. Încerc să merg mai departe şi să înţeleg că aşa e mai bine pentru el, tataie al meu. E groaznică agonia morţii. Atunci când vine repede şi te ia de pe picioarele tale este urmată de şocul celor care rămân, dar de scurtarea suferinţei celui care pleacă. Atunci când vine lent şi te târăşte într-un pat luni de zile este cu adevărat sfâşietoare, atât pentru muribund, cât şi pentru cei ce-i sunt alături. Am trecut prin această ultimă stare în urmă cu 12 ani şi mai apoi în urmă cu 6 ani. Astăzi se împlineşte o săptămână de când trec prin a treia tragedie şi ştiu că starea mea nu mai poate fi îmbunătăţită vreodată.

Deşi au trecut 12 ani de când bunica mea a părăsit această lume, eu simt totul ca şi când ar fi fost ieri. Am şi acum nopţi în care nu pot să dorm pentru că revăd secvenţe din filmul copilăriei mele. S-a chinuit luni de zile până când şi-a dat sufletul. E groaznică imaginea ei de atunci când era neputincioasă, dar din fericire, toate amintirile care îmi vin în minte mereu sunt din perioada în care totul era bine şi frumos. Ea a fost, este şi va rămâne emblema celor mai fericiţi ani din viaţa mea. Mi-e foarte dor de ea şi mi-ar fi plăcut să nu mă părăsească aşa devreme.

La 6 ani după ce am pierdut-o pe bunica, a plecat şi tataie. Poate că îi era dor de mama lui şi s-a grăbit să plece. Nu aş fi crezut vreodată că şi el va avea acelaşi sfârşit precum bunica. A fost un om foarte muncitor şi sănătos. M-a iubit enorm şi mă alintă “Hristos” şi asta pentru că eu eram Dumnezeul său. Pentru el, eu – mezina familiei, eram cel mai frumos cadou pe care ar fi putut să îl primească de la fiul său- tatăl meu. Cred că de acolo de unde este acum are grijă de mamaia şi o ţine încă lângă noi. Nu pot decât să îi mulţumesc. Ea a rămas să îi ţină şi lui locul şi mi-a fost alături în ziua nunţii mele, căci pentru cei care m-au crescut, aceasta era ultima lor dorinţă. Am multe amintiri cu tataie şi le păstrez pe toate în sufletul meu. Anii nu au resit să estompeze dorul şi regretul că nu mai este.

După aţi 6 ani mă va iarăşi în mijlocul unei alte pierderi – tataie din partea mamei, un om foarte bun şi blând. Totul s-a petrecut foarte repede şi mă bucur de faptul că i s-a curmat suferinţă. De la el am moştenit talentul de negustor, deşi el îşi exercita această calitate în alt fel faţă de mine. A fost un om foarte glumeţ şi deseori stăteam împreună cu verişorii mei să îi ascultăm poveştile de viaţă. Pentru el eram “Ghemu”, adică o mână de om, cel mai mic nepot. Cu toate că am crescut, de fiecare dată când vorbeam mi se adresă la fel. A lăsat-o singură pe mamaia, dar sper să îi vegheze zilele mereu. Mă bucur enorm ca a avut bucuria de a mă vedea mireasa. Ştiu că îşi dorea mult. Această tragedie m-a răscolit foarte mult şi a făcut în sufletul meu şi în mintea mea un du-te – vino trecut – prezent – trecut încă din momentele în care era tataie era în agonie. Nu ştiu cum au trecut zilele, nu ştiu ce e cu mine nici acum!

Mi-ar plăcea să ştiu cum să fac să nu îmi mai fie aşa dor…

 

Poate o ultimă zi

Azi, mai mult ca niciodată, mi-e dor de oamenii dragi care au plecat mult prea devreme. Mi-e dor de perioada în care nu aveam griji şi eram cu toţii fericiţi. Şi mai ales eram toţi. Astăzi, acest “toţi” e pe cale să devină “tot mai puţini”.

Se spune că moartea este singur lucru cert în viaţa noastră şi chiar aşa şi este. Mi-e frică de moarte şi de tot ceea ce presupune ea (boală, accident sau pur şi simplu trecerea anilor care o cheamă în cele din urmă). Recunosc asta, fără să mă ascund. Puţini o fac.

Nu există ceva mai frumos decât să trăieşti, să vezi, să mergi, să auzi, să simţi. Am deseori frământări, mai ales când văd că îmi îmbătrânesc părinţii şi bunicii. Neputinţa de a schimba ceva e cu adevărat dureroasă. Faptul că toţi murim nu este o consolare şi nici idea că undeva, cândva ne vom revedea nu reprezintă o alinare a suferinţei.

Mi-ar plăcea să trăiesc veşnic şi să pot să le ofer celor dragi o parte din veşnicia mea.

Toate încercările vieţii mă macină şi îmi dau senzaţia că sunt într-o permanentă incertitudine. Mi-ar plăcea să pot să trăiesc fără să mai analizez fiecare moment din viaţă. Mi-ar plăcea să mă pot resemna uşor şi să pot să îmi trăiesc fericirea în micuţa mea familie, însă nu reuşesc mereu. Sunt mult prea sensibilă când vine vorba despre familie.

Nu cred că mi-a fost vreodată frică să îmi sune telefonul, dar astăzi îmi este… Ştiu ce mi se va spune şi mi-ar plăcea să nu ştiu…

Am învăţat să trăiesc fiecare zi ca şi când ar fi ultima, iar dacă această ultimă zi ar veni prea devreme, ar fi foarte tristă.

Zâmbesc

Îmi place să zâmbesc!

Deseori mi se întâmplă să zâmbesc fără motiv. E poate o mulţumire pentru tot ceea ce mă înconjoară. Este poate doar felul meu de a fi sau exteriorizarea sentimentelor care mă învăluie din senin.

Mă bucur când se aşterne liniştea în viaţa mea. Eram tentată să o numesc de fapt “pace”, însă nu am fost vreodată în război cu cineva… sau cel puţin eu una nu am ştiut.

E aşa plăcut când primesc veşti bune de la anumite persoane despre care credeam că au rămas cu resentimente în ceea ce mă priveşte… Încep să zâmbesc şi mă bucur că dracu nu e aşa de negru pe cât ar vrea să pară. Chiar dacă trec anii, chiar dacă noi înşine rămânem cu anumite regrete, ne bucurăm atunci când vedem că nu mai suntem pe o “listă” neagră şi urâtă.

Suntem cu toţii diferiţi… din fericire. Chiar cred că e un lucru pozitiv faptul că nu ne putem asemăna unii cu alţii, deşi inevitabil facem comparaţii. De asemenea, este minunat atunci când reuşim, diferiţi fiind, să ne înţelegem şi să ne completăm. Tindem spre ideal, vedem unii în alţii ceea ce am vrea să avem, ceea ce credem că ne poate face fericiţi, mai fericiţi, cei mai fericiţi. E totuşi paradoxal.

Întotdeauna am fost de părere că înainte de toate trebuie să fim oameni. Mulţi uita acest aspect şi îşi scot la înaintare armele de atac. E neplăcut, dar nu de neiertat. Cu toţii greşim şi e important să ne iertăm mai devreme sau mai târziu.

Viaţa merită trăită la intensitatea sa maximă pentru că nu ştim ziua în care nu vom mai exista. Regretele sunt normale, tocmai din prisma faptului că suntem oameni şi simţim. Sentimentele ne fac să fim fericiţi sau trişti, dar indiferent de caz, ele ne înălţă către ceea ce suntem, adică… oameni.