Leopardul inainteaza

ieri. marti. Rahova. practica.

ca aproape in fiecare marti, ieri am fost la practica la Rahova.

o noua zi de aflat lucruri nestiute as zice. am ajuns mai tarziu decat de obicei, nu din vina majoritatii, ci din cauze rutiere ale minoritatii. in cele din urma am ajuns, am lasat la intrare buletinul, impreuna cu multitudinea de telefoane, stick, casti etc si am intrat. nu am mai simtit ca suntem la racoare intrucat era cald afara 😀

am strabatut regulamentar curtea imensa ce inconjoara penitenciarul si am ajuns la usa “magica”. ni s-a deschis si aceasta, am fost numarati si intrebati in gluma sau in serios poate, daca avem droguri, telefoane mobile si in cele in urma alcool. referitor la alcool, o colega mai zburdalnica a raspuns cu promptitudine : “da, in sange!” evident ca toata lumea a inceput sa rada. ne-am trezit chiar si din somn, intrucat soarele fierbinte si timpul pe care l-am petrecut in fata penitenciarului pentru a le astepta pe cele ratacite, ne-au molesit de tot.

si cum spuneam, am intrat pe poarta “magica” si am zarit multimea agitata. pana atunci nu mai vazusem atatia oameni afara. cei de la ferestre au inceput sa strige, cei din jur sa se uite, iar noi sa ne facem mici, mici, mici (eram 8 fete si psihologul). am intrat in anexa din curte (nu stiu cum se numeste exact) si am poposit putin pe o bancuta. in cladirea aceea urma sa aiba loc un spectacol cu si pentru detinutii rromi.

am decis sa mergem pe sectie sa vedem o camera de detentie. asa am si facut. am intrat pe sectia III, pe o alta usa “magica”, am urcat pe niste trepte inguste, am ajuns la etajul 1, am mers pe un hol la fel de ingust (nu stiu daca ne-a vorbit in mod serios sau in gluma, dar ideea tuturor lucrurilor inguste de la acea sectie era tocmai imposibilitatea de a merge mai multe persoane in paralel, in cauzul unei potentiale evadari sau ceva de genu’…sper ca am inteles bine). camera de detentie arata familiar as zice: 4 paturi suprapuse, aranjate frumos la zid, in dreptul paturilor cate o masuta, iar pe un perete o alta masuta cu un televior conectat la cablu. grupul sanitar era intr-o camera separata, despartita de o usa (ca la camin as zice 😀 ). erau 8 detinuti care stateau drepti in fata noastra, cu mainile la spate (fara vreo exagerare), ne priveau uimiti, insa bucurosi ca  le mai trece altcineva “pragul”, oameni normali as zice, fara vreo urma evidenta de periculozitate (tin sa mentionez ca am vazut si altii pe care iti era frica sa ii privesti). am multumit pentru felul in care ne-au primit, am salutat si am plecat… usa de grilaj si cealalta prin care privirea nu poate patrunde s-au inchis zgomotos…e lesne de inteles de ce se omoara unii pe altii in camere, de ce nu se poate interveni la timp, de ce galagia nu se aude…e vorba de 2 usi totusi…

ca si ultima vizita, am mers la bisericuta din curte construita pentru detinutii care vor sa se apropie de D-zeu, sa li se ierte mai usor pacatele sau care stau acolo doar pentru un moment de liniste, pentru a se intalni cu alti detinuti sau pentru a rasfoi ziarul Lumina. dupa ce ne-a vorbit psihologul despre modul in care a fost conceputa bisericuta, despre tainele ei, am avut prilejul sa aud memoriile unui detinut care se afla stingher pe o bancuta, cu ziarul in mana. are 54 ani, dar arata mult mai batran. poate viata din penitenciar l-a “deteriorat”, poate cea de afara sau poate ambele. nu am aflat motivul pentru care se afla acolo si nici pedeapsa pe care o avea de executat. am surprins in privirea lui, in felul in care gesticula si in cursivitatea “discursului” sau, o oarecare impacare cu sine insusi. reprezenta prototipul omului trecut prin viata, a copilului care si-a ascultat parintii, a omului responsabil de actele sale. “discursul” sau era pe marginea celor dragi, a mamei pe care o pierduse cu ceva timp in urma, a sotiei care decedase in urma cu aproape 20 de ani si a tatalui sau de care trebuia sa aiba grija in urma promisiunii facute mamei pe patul de moarte. se vedea regretul faptului ca nu a reusit sa duca la bun sfarsit promisiunea facuta, de imposibilitatea de a fi alturi de el, dar era satisfacut ca stand acolo, inchis, reusise sa se “curete” de cele rele si sa se schimbe. “”parintii sunt cel mai de pret lucru pe care il avem” a spus la un moment dat.

ca si ultima replica pe care a avut-o, acesta a amintit-o pe bunica sa, de la care a retinut faptul ca “de la o varsta nu iti mai vine sa te certi cu nimeni, intrucat ti-e teama ca nu mai ai timp sa te impaci.”

m-a frapat replica aceasta.